PAMFLETE CORDIALE ● În fond, boii mugesc la fel şi în Africa, şi în America. Nu trebuie nici un efort pentru a deosebi behăitul oilor din Bărăgan de behăitul oilor din Australia. Lătratul e un limbaj vădit universal, ploaia ţârâie la fel şi la streaşina unei case din Mexic, şi la streaşina – atâta câtă e – a unui zgârie-nori din Hong-Kong.
Stagnăm de prea mulţi ani. Ne înghesuim în găoacea naţională şi neglijăm cu superficialitate dreptul şi obligaţia universalităţii. Facem tot ce depinde de noi pentru a ne izola, prin artă şi cultură. Suportăm şi cultivăm, de exemplu, poeţi, a căror unică îndeletnicire este căderea în limbaj. Ei nu au puterea de a sfida graniţele lexicale şi bat monedă pe specificul naţional. Chiar şi cei mai universali dintre poeţi rămân tot nişte retrograzi ai comunicării.
Cum o să înţeleagă, drept vorbind, un japonez, un italian ori un turc, dacă nu chiar un azer, un tadjic sau un nicaraguan versuri de Eminescu, precum ar fi "Mai departe, mai departe/ mai încet tot mai încet/ sufletul nemângâiet/ îndulcind cu dor de moarte"?
Dar hai să zicem că, în secolul al XIX-lea, aşa ceva putea păcăli sufletele conaţionalilor setoşi de diminutive. Dar în secolul al XXI-lea? Ce înseamnă acest nemângâiet? Şi ce "dor de moarte" care "îndulceşte" sufletul?
Mai e un domn, Arghezi, care îndrăzneşte sintagme halucinante: "a bătut în fundul lumii cineva" sau "ăsta e jocul/Arză-l-ar focul". Şi altele.
Nici Blaga nu ştie calea spre universalitate. El declară că nu striveşte corola de minuni a lumii şi că aude în gorun creşterea propriului sicriu.
O altă contribuţie la încifrarea în stilistica românească aduce Voiculescu. "Pe decindea Dunării la vale/, Printre triste mirişti şi ciulini,/ Trece-n vale, legănat agale/, Un chervan cu coviltir de rogojini". De ce e nevoie de