Gigi Becali este magistral. Nu se lasă înfrânt de tăcere nici în ruptul capului. Le dă de bostan guţanilor cu generozitate maximă, iar aceştia înfulecă mai abitir decât slăninoşii în preajma Ignatului.

Făcătura asta cu vânzarea Stelei a fost de vacă rău de tot. Nu am crezut în ea nici o secundă. Tranzacţia viza absurdul. În primul rând, pentru că nu exista un vânzător. Nici o altă proprietate nu-i legitimează aroganţa lui Gigi Becali aşa cum o face Steaua şi, în consecinţă, clubul nu va fi cedat decât dacă Gigi va ajunge vreodată în situaţia de a bea apă după apă. În al doilea rând, povestea vânzării viza absurdul pentru că în afacere nu exista nici cumpărătorul. Antecedentele ni-l recomandă pe Nati Meir ca pe un teribil împachetator de fum. Faceţi un recurs la memorie şi îl veţi descoperi pe Nati în postura de cumpărător al Rapidului. Pe vremea aceea omul nostru devenise un multimilonar testamentar care se declara dispus să cheltuiască banii pe care nu i-a avut niciodată doar pentru a-i face cadou fiului său echipa favorită. De această dată, Nati Meir n-a mai călărit ficţiunea de unul singur. A fost girat de asocierea cu enigmaticul Shon Mekyten. Cei doi cred că au bifat reuşita scenariului imediat după ce şi-au trecut în cont o publicitate consistentă şi, în acelaşi timp, neplătită. Apoi, invocând refuzul patronului stelist, s-au retras discret din scenă, marcând profitul notorietăţii, oricând folositor în alte întreprinderi.

Beneficiile spectacolului creat în jurul zvonului de vânzare a Stelei au fost multiple. Gigi Becali, abordând poza deprimării, a intrat într-un joc cu efect de turnesol. Reacţia suporterilor şi a celorlalţi indivizi cărora Steaua nu le este indiferentă i-a dat de veste că nu este cu capul pe tăietor, că nu este un antipatic iremediabil. Foarte mulţi dintre cei care s-au înscris la cuvânt au susţinut ideea că e ră