Pe 16 ianuarie 1969, în partea de sus a pieţii Venceslav, lângă clădirea impunătoare a Muzeului Naţional, studentul Jan Palach şi-a dat foc.
O torţă umană s-a aprins pentru ca lumina Primăverii de la Praga să nu se stingă. A murit trei zile mai târziu. Funerariile lui au sfârşit ca o manifestare demnă împotriva ocupantului sovietic. Atunci, la Bucureşti, poetul Geo Bogza a scris câteva rânduri pe care nu le-a putut publica decât în 1990: ”Îmi spui că e doar un fir de nisip, singur într-o imensitate de fire de nisip, că nimic nu poate face un fir de nisip. Iar eu îţi spun că un fir de nisip poate face foarte mult, atunci cînd renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în măruntaiele scoicii. Atunci, scoica se îmbolnăveşte, nu se poate să nu se îmbolnăvească şi, pînă la urmă, se iveşte incredibila perlă”.
Pe 10 decembrie 1987, în Bucureşti, nişte necunoscuţi incendiau statuia lui Lenin din faţa Casei Scânteii. Necunoscuţii au scris pe soclul statuii: “Daţi-ne ţara înapoi!”. Flacăra lui Vladimir Ilici începea să se stingă.
Trecuseră douăzeci de ani de când Jan Palach era legendă, şi într-un oraş comunist de provincie din România, un oraş care s-a numit cândva Stalin, într-o dimineaţă friguroasă, Liviu Cornel Babeş a ieşit pe uşă fără să-şi sărute soţia. Etelka a avut o presimţire neagră, dar, după doi paşi, Cornel s-a întors şi a împlinit ritualul dragostei lor, consumate în Braşovul muncitorilor curajoşi supravegheaţi de securişti soioşi. Fiica lor, Gabriela, încă dormea.
Pe 2 martie 1989, Liviu Cornel Babeş, electrician şi pictor amator, s-a învoit de la serviciu şi s-a dus pe pârtie, în Poiană. În ultima zi a vieţii lui a schiat. La ora 16.00 şi-a dat foc. A lăsat în urmă, pe trunchiul unui brad, o pancartă pe care scrisese să fie oprite crimele. Braşovul ajunsese un Auschwitz bine mascat, asta încercase să sp
