Dacă pe aiurea, prin Italia, impresionăm lumea cu faptele troglodiţilor pe care i-am exportat în spaţiul comun european ca să transmită, prin violuri, tâlhării şi crime, mesajul nostru de civilizaţie, în interior triumfă, zi de zi, mitocănia şi vulgaritatea.

Las la o parte jegul gros care alunecă aproape continuu de pe ecranul televizoarelor şi din paginile ziarelor preocupate de aspectele vandabile ale existenţei şi mă opresc doar la expresivitatea pe care o capătă dezbaterea politică - presupusă a fi dialogul de la cel mai înalt nivel al naţiei.

Ieri, Ion Iliescu a împlinit 79 de ani. Este o vârstă nu doar a senectuţii, dar şi a respectului pe care îl inspiră, ar trebui să-l inspire plusul de experienţă şi de discernământ pe care îl implică. Lasând la o parte meritele şi nemeritele politice ale fostului preşedinte, pe care cel mai exact le va judeca şi le va înscrie în cartea de istorie posteritatea, vreau să mă refer la contextul uman în sine. Tradiţia, bunul simţ, elementara civilizaţie spun că într-un asemenea moment „armele” tac, disensiunile se dau la o parte şi se practică, chiar dacă doar de formă, un minim respect. Ar fi de-a dreptul odios ca vecinului, cu care nu te împaci din diverse motive, de ziua lui, să-i arunci o vază de flori în cap. Şi să-l înjuri! Poţi cel mult să-l ignori şi să laşi răfuielile pe altă dată. Acest lucru e valabil nu doar în existenţa privată, cotidiană, ci chiar şi în relaţiile instituţionale.

Noi, românii, simţim însă nevoia să fim originali - în cel mai rău sens al cuvântului - cu orice preţ şi în orice moment. Gestul celor câţiva „tineri” derbedei care au „protestat” mojiceşte la sosirea fostului preşedinte la biroul său din strada Atena este incalificabil. Nu atât gestul lor - vârsta, cel puţin, nu-i îndreptăţeşte să aibă o percepţie violentă asupra unor fapte pe care nu au avut cum să le cunoască direct - câ