Una dintre cele mai perfide invenţii ale lefegiilor a fost „sporul”. Acolo unde nu mergea - din varii motive, cele mai multe de ordin populist, să măreşti o leafă peste un anumit tip de aşteptare, s-a recurs la sporuri.
Aşa se face că nu puţine categorii s-au putut plânge în continuare de lefurile mici, trecând însă sub tăcere faptul că, adunate, sporurile devin o dublare practic sau chiar mai mult decât atât. O dată cu descoperirea „robinetului”, s-a declanşat competiţia inventivităţii. De departe, Marele Premiu îl merită cei de la Ministerul de Externe, care şi-au introdus sporul de... limbă străină! Nu ştiai nicio limbă? Erai bun de funcţionar pe la vreo ambasadă sau chiar de ambasador (tradiţia venea de pe timpul comuniştilor când nimeni nu le putea cere activiştilor trecuţi pe linie moartă, la Externe, să ştie şi o limbă străină, în afară de cea lemn). Ştiai o limbă străină? Ei, bine, îţi punea Dumnezeu mâna în cap: luai iute un spor care răsplătea oboseala de a şti cum se spune „bună ziua” în altă limbă (nota bene: sporul se acorda - şi se mai acordă - pe bază de declaraţie proprie, nu pe bază de examen). Cam pe aceeaşi bază există, dacă nu mă înşel, sporul de confidenţialitate pe la instituţiile care lucrează cu date secrete. Probabil că spionul Floricel de la MApN nu primea un astfel de spor şi atunci şi-a acordat unul el singur. Şi nici măcar de la bugetul nostru, ci de la cel al ucrainienilor.
Nu am la dispoziţie datele referitoare la tipurile de sporuri care se practică în diferite instituţii publice sau ministere. Pot însă să-mi permit unele sugestii. De pildă, în noul minister al doamnei Udrea s-ar putea introduce „sporul de călătorie”. Dacă respectivul umblă, trebuie să primească un spor (doamna Udrea însăşi primeşte unul de la dl. Cocoş). Sau la celălalt minister nou-născut, al doamnei Ridzi: „sporul de mişcare în aer liber” - mai consiste
