Am trăit şi ziua asta: o etapă fără Progresul şi UTA

Mai ştiţi şlagărul acela de dinainte de ‘89: “Nici o lacrimă… nici o lacrimă…”? Nu bubuia din boxele autoturismelor, dar îl ştiau mămici şi tătici, fete şi băieţi, o lume şi un popor, poate că şi pietrele. Era un cîntec frumos, care îţi cerea să nu plîngi, să stai brav şi demn cînd e la o adică şi te lasă o… gagică (cum s-ar rima azi dezinvolt). De duminică, 1 martie, numai aşa îmi cînt în gînd, fără jenă, fără teamă că aş fi socotit egoist, senzaţionalist sau duios.

La 1 martie 2009 mi s-a întîmplat ceva fără precedent în cei 40 de ani de cînd fac cronică sportivă: deschizînd Gazeta, am văzut şi revăzut, am citit şi recitit că Progresul meu de bucureştean şi UTA mea de provincial nu au jucat în prima etapă a returului Ligii B, fiind ameninţate cu excluderea! Pentru prima dată de cînd iau între degete un creion profesional, Progresul şi UTA nu au intrat pe teren să susţină un meci oficial, indiferent în ce divizie, A sau B, nu mă interesează, fiindcă de-a lungul vieţii aş fi mers cu ele şi în “categoria onoare”. Deşi toată săptămîna am căutat prin ziare să mi se confirme dacă e adevărat că nu sînt programate, păstram o convingere mare cît o iluzie că în noaptea de 27 spre 28 februarie, în ultimele clipe, se va aranja ceva şi se vor găsi cîţiva oameni de fotbal, cum se zice, care să spună atît: nu se poate! Nu se poate ca în România să trăim o singură etapă în care să nu joace Progresul şi UTA! Duminică 1 martie 2009 am prins şi ziua cînd Progresul lui Oaidă, Ozon, Mafteuţă, şi UTA lui Ienei, Mercea şi Domide nu au pus mingea la centru, aşteptînd fluierul arbitrului… Abia duminică 1 martie mi-a apărut în toată amploarea lui, inimaginabilul. Şi mi-am spus imediat, cu toată energia tristeţii: “Nici o lacrimă!”.

Şi mai departe, cu toată înverşunarea microbistului care are şi el dreptul la o zi de r