Ştiţi bancul cu tipul care sună la uşă şi, când iese locatarul, îi spune conspirativ: „Trandafirul a înflorit!”? Iar acesta, după un moment de derută, se lămureşte şi exclamă: „Ah, îl căutaţi pe Popescu - spionul? Vedeţi că stă un etaj mai sus!”

Aşa şi cazul nostru de spionaj, care a pus pe jar presa de actualitate în pană de subiecte majore. Dacă stai puţin să cântăreşti lucrurile, toată afacerea asta cu subofiţerul Floricel care-i vindea secretele militare ale României unui spion bulgar, care, culmea, era şi agent al serviciilor româneşti şi care, la rândul lui, le vindea, mai departe, unei „puteri nealiate”, aruncă lucrurile într-un derizoriu cu care ne-am obişnuit pentru aproape orice domeniu.

Aş pleca mai întâi de la ideea de „secret militar”. Ce mai poate constitui „secret” din ceea ce mai este zdrenţăroasa nostră armată? Amplasarea unităţilor care au mai rămas? Efectivele? Planurile de antrenament? Pe cine ar mai putea să intereseze astfel de lucruri, într-o epocă în care nici măcar nu mai ai nevoie de spioni ca să afli tot ceea ce a mai rămas nespus de către însăşi structura respectivă? Cantonaţi în mentalitatea revolută a războiului rece nu suntem în stare nici măcar să ne imaginăm noile exigenţe şi demersuri ale activităţilor de informaţii. Cu ce fel de date - care să reprezinte cât de cât un interes - putea să intre în contact subofiţerul Floricel? Cum ar fi putut acţiunile sale să pună în pericol siguranţa naţională? Am sentimentul, mai degrabă, al unui joc de genul „hoţii şi vardiştii”, în care serviciile noastre secrete au iniţiat un exerciţiu ca să vadă cât suntem de vulnerabili. Mă aştept ca mâine-poimâine, Floricel şi Zicolov să iasă la rampă, să facă o plecăciune şi să primească aplauze pentru rolurile interpretate. Probabil că, concentrându-se asupra acestui joc, specialiştii noştri în contraspionaj n-au mai apucat să se ocupe de cazul