Încep prin a mărturisi preocuparea de aproape două decenii de a înţelege ca observator al evoluţiei societăţii româneşti decalajul între imaginea propagată oficial, cvasi-oficial ca şi de o parte a mass-media şi cea reflectând realitatea nemijlocită.

Când acest decalaj se manifestă îndeobşte la nivelul unui singur individ în societăţile civilizate, colectivitatea îi pune acestuia un diagnostic medical şi îl supune tratamentului vizând readucerea la starea de normalitate. Atunci când însă fenomenul se manifestă la scară socială, lucrurile se complică impunând aşa cum istoria a demonstrat corecţii de ordin special şi nu de puţine ori intervenţii ale comunităţii internaţionale. Al doilea război mondial poate fi un asemenea exemplu. Cu erorile, costurile şi pierderile colaterale cunoscute. De aici faimoasa referinţă adresată liderilor politici conform căreia cine nu învaţă din erorile trecutului le va repeta cu siguranţă. Sarcina de "gardian" cu rol preventiv revine de regulă elitei intelectuale şi politice responsabile de altfel pentru însăşi navigaţia istorică a societăţii respective. Este un truism că mai toate societăţile supuse unor schimbări istorice traumatice în plan politic, economic şi social trec în faza tranziţiei printr-o stare de confuzie psiho-socială care în afara costurilor ridicate la nivelul unora dintre categoriile şi grupurile sociale are şi menirea de a facilita accelerarea generală a procesului de adaptare şi de revenire la normalitate. Folosesc în acest comentariu conceptul de normalitate în sensul semantic cel mai larg cu putinţă.

Problema României de azi şi a românilor în general este că la aproape 20 de ani după decembrie 1989 - moment presupus a fi fost crucial pentru trecerea societăţii într-o fază superioară a evoluţiei sale istorice - se află în continuare într-o pseudo-perpetuă tranziţie către capitalismul d