În prima jumătate a lunii decembrie a anului trecut, autorităţile constănţene anunţau cu mare vâlvă depistarea şi prinderea a patru suspecţi în deja celebrul caz „Bamburic". La aproape 11 luni de la comiterea faptei, timp în care nu se mai auzise nimic de eventuale cercetări şi în care toată lumea îşi pierduse speranţa că se va face lumină, anchetatorii au decretat că au prins suspecţii principali.

Toate bune şi frumoase, au fost prezentaţi instanţei, cu propunere de arestare preventivă, iar pentru trei din cei patru suspecţi, propunerea a fost admisă. Prin mijloace specifice, ce pot părea desprinse din filmele de spionaj, cu telefoane puse sub urmărire, cu investigatori sub acoperire şi, în final, chiar şi cu un complice gata să mărturisească probabil orice, autorităţile au stabilit pas cu pas traseul suspecţilor. Şi, totuşi, la circa trei luni de la prinderea suspecţilor, pare că ancheta nu s-ar afla cu nimic mai aproape de stabilirea adevărului decât la momentul la care au fost prinşi suspecţii. Mai mult decât atât, s-ar părea că cercetările s-au împotmolit, oarecum. De pildă, la ultima solicitare de prelungire a stării de arest preventiv pentru cei trei suspecţi, doar două dintre argumentele aduse de acuzare în acest sens au avut o legătură concretă cu cazul „Bamburic". Acestea au fost finalizarea expertizei informatice a cartelelor SIM, a telefoanelor şi a calculatoarelor suspecţilor, precum şi prelevarea de probe biologice de la unul dintre bărbaţii arestaţi, care a refuzat să le dea, iar dosarul a ajuns la Curtea Constituţională. Cu siguranţă, trebuie că anchetatorii au în vedere mai multe piste decât cele expuse în instanţă. Însă, dată fiind situaţia, nu pot să nu mă gândesc că tam-tam-ul cu care au fost prinşi cei patru suspecţi contrastează destul de puternic cu tăcerea ce pare să fi învăluit cazul de atunci. Este posibil să fiu sub imperiul une