În zbuciumata istorie a Partidului Naţional Liberal, a cărui existenţă a fost reînnodată în 1990 de câţiva dintre supravieţuitorii puşcăriilor comuniste, cadrul în care se pregăteşte congresul de la mijlocul acestei luni este unul original. Pentru prima dată are loc o veritabilă campanie electorală, congresul urmând să decidă între doi candidaţi creditaţi cu şanse relativ egale.
Spun că este o situaţie originală, pentru că până acum transferurile de putere s-au făcut în alte moduri, mai puţin democratice. De altfel, nimic mai puţin potrivit pentru viaţa internă a partidelor noastre decât democraţia, acestea fiind, de regulă, mai mici sau mai mari feude în care accesul de putere se face cu mijloace violente. O violenţă de catifea, dar tot violenţă...
Îndepărtarea de la conducerea partidului, în 2003, la Poiana Braşov, a lui Radu Câmpeanu s-a făcut printr-un puci organizat şi finanţat de Viorel Cataramă şi de „tinerii lupi” din jurul său... În 2001, preşedintele Stoica a pus, practic, partidul în braţele unui nou venit, Theodor Stolojan, tocmai pentru a stinge luptele interne pe care le-ar fi declanşat o succesiune de tip clasic. Preluarea conducerii de către Călin Popescu Tăriceanu a avut loc în condiţiile dramatice ale neaşteptatei retrageri a lui Stolojan.
De data asta, lucrurile stau diferit. Pentru prima dată în istoria sa postdecembristă, PNL-ul duce lipsă de lideri veleitari. Partidul, care a cunoscut cel mai acut proces de fracţionare, tocmai din cauza puzderiei liderilor de tot felul, se află acum în dificultatea de a propune o alternativă pentru un Tăriceanu uzat şi demonetizat de consecinţele acţiunilor sale neinspirate care au scos partidul de la putere. Soluţia Antonescu este una de avarie, pentru că, în ciuda calităţilor sale reale, a CV-ului său imaculat de conexiuni dubioase, nu pare a avea forţa necesară de a-şi domina colegii şi de
