În urmă cu şapte-opt ani era destul de uşor – o formulă cam nefericită, recunosc – să guvernezi în România. Aproape în fiecare trimestru, românii primeau câte un raport – de la Banca Mondială pe politicile de dezvoltare, de la FMI pe politicile monetare şi fiscale, de la Cartierul General NATO pe politicile de apărare şi de informaţii, de la Comisia Europeană pe mai mult de o duzină de teme, care constituiau capitole de negociere pentru aderare. Pe lângă aceste rapoarte, veneau evaluările fundaţiilor şi organizaţiilor care se ocupau de aspecte mai restrânse, cum ar fi protecţia mediului, protecţia copilului, corupţia, starea mass-media sau restituirile de proprietăţi. Altfel spus, aveai „semnale“ suficiente că într-un domeniu sau altul lucrurile merg rău, aveai o listă de sugestii şi propuneri şi aveai uneori termene până la care să dispui repararea situaţiei respective. Ca ministru, prim-ministru, preşedinte, puteai să faci sau puteai să nu faci ce scria în acele raportate, uneori plictisitoare şi superficiale, recunosc. Deci puteai să accepţi semnele sau să te faci că nu le vezi. Însă, indiferent ce făceai tu, ca decident, acele semnale existau şi erau recunoscute de public.
După ce întregul proces de monitorizare a Comisiei Europene s-a terminat, după ce am devenit membri NATO şi UE, după ce toate grupurile de studii şi rapoarte privind România au încetat să mai fie active, producţia de „semnale“ pentru guvernare s-a mutat în zone mai puţin publice şi mult mai profesionale. Trebuie să ştii cu adevărat politici fiscale ca să-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu sistemul de colectare a taxelor şi impozitelor, dacă vezi că în 2005 ministerul tău de finanţe a greşit cu minus 0,5% estimarea veniturilor la buget, în 2006 cu minus 1,4%, în 2007 cu minus 5,5%, iar în 2008 cu minus 11%. Dacă eşti în sectorul privat şi vezi că directorul tău financiar nu e în stare s