În Cimitirul Viile Noi, mormintele persoanelor decedate neidentificate au fost lăsate de izbelişte * Acestea sunt nişte grămezi de pământ pline de ierburi şi sticle de bere

Cimitirul. Un cuvânt ce înspăimântă, dă fiori şi încreţeşte feţe, transformat în simbol al macabrului. Un loc ocolit de cei ale căror familii, prieteni, apropiaţi au fost ocoliţi, la rândul lor, de fiorii morţii.

Lespezi reci. Cripte întunecate. Bocete. Alei tăcute. Linişte mormântală, brăzdată, din când în când, de un vânt ascuţit şi croncănit de ciori. Printre cruci se zăreşte sutana unui preot ce-i cântă „Veşnica pomenire" unui rob urcat proaspăt la ceruri. În linii mari, în imaginaţia omului, această imagine lugubră este asociată întotdeauna cu cea a cimitirului. Dar, într-o banală plimbare printre locurile de veci, în căutarea unei rude dispărute prematur, trecătorul îndurerat poate da de opulenţă. De cavouri luxoase, amenajate până în cel mai mic detaliu. De cripte peste care au fost aruncate coroane viu colorate. De cruci de marmură, pe care sunt inscripţionate versuri standard şi poze color ale celor dispăruţi. De cavourile celor care consideră că nu mai au nimic de făcut în lumea celor vii şi şi-au comandat cavouri cu termopan, dotate cu cele de trebuinţă, deşi nu le-a sunat încă ceasul.

Lumea celor uitaţi... dincolo

Diferenţieri sunt chiar şi în lumea celor de dincolo. Sau, mai bine zis, în lumea de aici, a celor cărora le-a fost răpit dreptul la viaţă. Contrastul dintre clasele sociale, care sunt evidente printre cei vii, se reflectă în aspectul mormintelor. Pe de o parte, lux, opulenţă, inscripţii înduioşătoare şi miros de tămâie lăsat în urmă de rudele care-şi primenesc morţii regulat, iar pe de alta, cruci de lemn rupte, morminte săpate în grabă, distruse de ploile torenţiale, ierburi, peturi. În cimitirul Viile Noi, undeva în capăt,