Cele câteva zile petrecute în Basarabia de Sud, cu densitatea lor de întâmplări, cu oamenii pe care i-am întâlnit şi care m-au captivat cu poveştile lor, vor rămâne pentru totdeauna gravate în memorie. Istorii şi locuri pe care le credeam cunoscute din cărţi şi-au definit imaginea şi au prins viaţă prin oamenii lor.

Ştiu de pe acum că mă voi întoarce în sudul Basarabiei, de dragul unor oameni precum moş Arhip din Borisăuca ori Nicolae Moşu din Tatarbunar, pentru moş Nichita, Ion Culcia, Viorel Popescu sau Alexandru Cepoi din Erdec-Burnu, pentru moş Toader şi mătuşa Dochia Ştiucă din Babele sau pentru vrednicul primar al locului, tânărul literat Grigore Cozma. Acum, pofticioasă cum mă ştiţi, mărturisesc şi că m-aş întoarce pentru încă un blid cu borş de găină cu tăiţei de casă, pregătit după reţeta locului. O zeamă făcută dintr-o găină de-un an, nici prea tânără, nici prea bătrână, ci numai atât cât să fie grasă, de să vezi steluţele strălucind în zeamă, la care mai adaugi ceva legume - ceapă, morcov, rădăcină de pătrunjel - şi musai o crenguţă de cimbru, pusă la fiert o dată cu carnea. De acrit se acreşte cu borş de casă, făcut cu huşte opărite, în putineiul păstrat la cald vreo două zile. Tăiţeii, făcuţi din făină şi ou (de asemenea, ou de ţară, cu gălbenuşul cum îi aurul), se pregătesc cu vreo două zile înainte şi se zvântă, ca să nu se lipească atunci când îi fierbi. Se adaugă în oală mai târzior şi se lasă să fiarbă cât să se umfle. De aromat, borşul acesta basarabean merge cu leuştean, pătrunjel şi mărar, dar la vremea asta, când se desprimăvărează, se mai poate adăuga leurdă - sau usturoiul ursului -, în vreme ce pe timp de vară nu-i strică o mână de măcriş... acrişor. La masă se-aduce cu smântână şi ceapă uscată, zdrobită cu pumnul. Bătrânii spun că odată se punea un castron mare în mijlocul mesei joase, cu trei picioare, şi de acolo mâncau,