Dupa toate aparentele, oamenii sint amatori, pe linga stiinta, si de mici horror show-uri la botul calului. Promiteam, saptamina trecuta, ca voi discuta azi un caz insolit de fobie oratorica. Iata-l mai jos. Nici unul dintre "giumbuslucurile" inventate de retorica pina astazi nu echivaleaza cu bizareriile si comportamentul deviant la care a ajuns un bun prieten de-al meu (fost coleg de facultate), dus de valurile profesiei (universitare) "pe culmile disperarii" discursive. De fapt, intilnirea recenta cu el - dupa multi ani - mi-a prilejuit lungile observatii din articolul precedent. Sa spun de la bun inceput: omul la care ma refer este un profesionist remarcabil, un umanist de exceptie, care sufera de acest handicap infiorator - fobia discursului public. Se intelege ca profesia didactica (desfasurata la una dintre tinerele si dinamicele Universitati din tara) l-a confruntat, pe parcursul anilor, cu situatii teribile, al caror dramatism nu poate fi usor imaginat. Daca la inceputul carierei, paradoxal, prietenului meu ii venea mai usor sa-si depaseasca emotiile, tinind, cu eforturi mari (desi putin vizibile celorlalti), cursuri admirabile (valorea lui academica, repet, se afla dincolo de orice indoiala!), pe masura ce anii au trecut, starile de agitatie in fata studentilor s-au amplificat, atingind uneori paroxismul. Fortat de imprejurari, tinarul profesor a descoperit o modalitate neobisnuita de a rezista, pe parcursul discursurilor, puseurilor de angoasa. Si-a inventat suferinte fizice inimaginabile, menite sa stirneasca profunda compasiune a audientei si sa-l linisteasca astfel in privinta aparitiei si dezvoltarii oricarei reactii de respingere. Isi anunta studentii - la debutul fiecarui curs - despre cumplita "problema" care-i macina sanatatea si care-l facea inapt pentru un bun exercitiu didactic in ziua respectiva (desi, ciudat, lucrurile mergeau, ulterior, excel