Teatrul Odeon are în repertoriu “Epopeea lui Ghilgameş”, un nou spectacol care ţine aproape patru ore. Nu este uşor să te concentrezi pe o durată atât de mare asupra primei legende scrise a omenirii în varianta regizorală a lui Dragoş Galgoţiu – îndrăzneaţă şi riscantă din proiect –, o pură aventură, ar spune iniţiaţii.

Multă lume a aşteptat, curioasă, să vadă montarea operei epice “Epopeea lui Ghilgameş”. Dragoş Galgoţiu s-a adâncit în civilizaţia mesopotamiană căutând să aducă în scenă perlele acesteia. Să aducă visele omenirii, ale “lumii îndepărtate”, care sunt ca “o reflecţie” a viselor trăitorilor de astăzi, cu poveşti tulburătoare şi acaparante, pline de taine şi de vrăji. Ca şi omul-zeu Ghilgameş – eroul primei legende scrise –, contemporanul nostru caută şi el nemurirea, deşi visează, iubeşte, se revoltă, e neputincios, e învins. Crede că va fi etern, poate undeva, cândva. Trăieşte utopia, născută o dată cu omenirea. Îşi imaginează că monştrii de aievea sunt monştrii înaripaţi din legendă.

Povara intelectualului fin. Galgoţiu a muncit enorm. Ca un intelectual fin ce este, şi-a propus poate prea mult: o megaproducţie, prin raportul dintre text, decor, costume, omiţând în această proporţie interpretarea, ritmicitatea. Povara pe care şi-a asumat-o pare că i-a apăsat greu pe umeri. Dincolo de povestea scenică, închegată în proiect şi discutată anterior apariţiei spectacolului, încercându-se, într-un fel, pregătirea publicului, atât de eterogen, m-a interesat, ca pe orice spectator, cum vor arăta personajele în scenă, cum vor fi jucate “visele mari”, patimile, iluzia, invizibilul.

În primul rând, “reveria teatrală”, adică recitarea pe care a mizat cel mai mult regizorul, este estompată. “Actul magic” de a rosti textul în public nu-i nici pe departe o revelaţie. Doar pe alocuri, te mulţumeşte dicţia actoricească. Declama