Problema eutanasiei si a suicidului asistat medical aduce cu sine, pe linga importante controverse de ordin moral, religios, social, juridic, si o temere legata de legiferarea ei in state cu resurse putine in domeniul sanatatii (Romania nu constituie o exceptie). Suicidul asistat medical se refera la punerea la dispozitie a informatiilor si mijloacelor prin care o persoana se poate sinucide, fara alt sprijin (medicamente letale, monoxid de carbon, arme etc). Spre deosebire de eutanasie, in care medicul este cel care determina intreruperea vietii, fie prin actiune activa, cu ajutorul unui mijloc tanatogen (supradoze medicamentoase, injectii intravenoase cu aer/insulina etc.), fie pasiva (neinstituirea/intreruperea unor masuri obisnuite de nutritie sau tratament), in suicidul asistat medical pacientul este cel care isi intrerupe viata, medicul fiind partas la actul respectiv (sau complice) prin informatiile sau mijloacele puse la dispozitie. Controversele pe marginea acestui act sint legate in primul rind de ideea complicitatii la moarte, care contravine atit Juramintului lui Hipocrate, principiului si datoriei de a nu face rau, angajamentului de a face bine si de a proteja viata umana, din aceasta perspectiva fiind inimaginabil ca un medic sa "trimita" la moarte un pacient, ajutindu-l practic sa moara. La polul opus sta perspectiva celor care considera ca exista un drept de a muri in demnitate si de a ajuta la curmarea unei suferinte extreme, care oricum ar duce in final tot la moarte; de fapt, se produce "un bine", respectind dorinta (autonomia) unui pacient aflat la capatul puterilor. Pare ilogic si fara fundament ca un medic care s-a angajat intr-un demers de protejare si ocrotire a vietii si a sanatatii sa fie complice la... sinucidere, dar, in acelasi timp, problema poate fi judecata si din perspectiva respectului pentru "o ultima dorinta" a unui pacient chinuit,