Discutii despre „moralizarea razboiului"
Pacea e totdeauna a invingatorilor, dar conditiile sale trebuie discutate cu invinsii. Altfel ele se gasesc sub semnul contestatiei. Asa s-a intamplat si cu pacea care tocmai incepea sa se discute la Versailles. Din punctul de vedere al Aliatilor, pacea urma sa fie una a justitiei. Germania era exclusa de la dezbaterea ei, pentru ca era considerata principala vinovata de razboi. Dar opinia publica germana era convinsa ca responsabilitatile declansarii razboiului trebuiau impartasite si de altii, nu doar de germani.
In aceste conditii nu justitie se facea la Paris, ci se impunea legea celui mai puternic.
Pentru prima data dupa Pacea de la Westfalia, din 1648, limba oficiala a dezbaterilor nu mai este doar franceza. Nici Wilson, nici Lloyd George nu stiau franceza, asa ca limba engleza devine limba oficiala, alaturi de franceza. Programul Congresului de Pace va fi cel propus de Wilson si sustinut de Lloyd George, adica unul definit in cinci titluri: Liga Natiunilor, Reparatiile, Noile state, Frontierele, Coloniile. Urmau a fi semnate nu unul, ci o suita de tratate, toate avand ca baza si inceput Tratatul de Constituire a Ligii Natiunilor (propunere tot a lui Wilson, din 25 ianuarie).
Presedintele american credea ca poate moraliza razboiul. Chiar declara ca dorea „nu o pace sustinuta pe forta militara, ci numai pe sanctiunile morale, pe garantiile comune, pe un organism permanent". Pana una, alta, insa, se ajunsese la tratative de pace ca urmare directa a victoriilor de pe front, cum tine s-o remarce de la inceput Clemenceau, iar realitatea unui alt conflict nu se putea evita decat cu masuri concrete de securitate. Initial el insusi parea sa creada in entuziasmul unei cruciade pentru drept si civilizatie si la 11 noiembrie vorbea in Camera Deputatilor de „Franta, ieri soldat al lui Dumnezeu, azi sol
