Dupa retragerea pe margine a lui Andrei Pavel, prezenta Romaniei in grupa de elita devine improbabila, datorita progresului extrem de lent al jucatorilor. De sase ani incoace, Romania joaca in grupa mondiala a Cupei Davis. De sase ani incoace, avem un meci in primavara, in primul tur al elitei, pe care il pierdem, si un meci de baraj de mentinere, in toamna, pe care il cistigam. Exceptia a fost reprezentata de anul 2005, cind Andrei Pavel si Victor Hanescu au avut ceva mai mult noroc la tragerea la sorti, nimerind cu Belarus, si au jucat un sfert de finala contra Croatiei. In rest, program obisnuit primavara-toamna. Este greu sa pretinzi mai mult, din moment ce in primul tur iti cad echipe ca Franta, Rusia sau SUA, cu majoritatea jucatorilor in Top 50 ATP, in timp ce tu, Romanie, cu greu beneficiezi doar de unul in prima suta. La baraj am reusit sa "ne scoatem" mai intotdeauna si am ramas in aceasta grupa mondiala, care ar putea induce neofitilor ideea ca sintem o mare forta in tenisul mondial. Din pacate, toata lumea stie ca aceasta logica formala conduce la concluzii eronate. Daca am reusit sa ne mentinem acolo, acest lucru se datoreaza unui singur jucator, Andrei Pavel. Si acesta in cadere libera in ultimii ani de activitate, dar cu sapte inimi in pieptu-i de arama atunci cind este vorba de Romania si Cupa Davis. Demonstratia a fost facuta chiar in 2003, primul sezon din acest sesenal, cind, fara Andrei Pavel, ne-am chinuit cu Ecuadorul fratilor Lapentti, pe o zgura chiar mai lenta decit pe terenurile din Cotroceni. Patrunderea in elita Cupei Davis nu reprezinta un drum prea lung, insa extrem de anevoios. In afara meciului sustinut in primavara, mai este nevoie de doua victorii pentru a ajunge in semifinalele marii competitii. Iar tenisul este sportul in care acumularile se fac cu viteza melcului, exploziile sint rarisime, iar caderile sint, de cele mai multe ori,