Ce ar fi America fără Europa? Nu vorbim aici de America Vestului sălbatic, a şerifilor sau a lui Obama, ci de America artei, a literaturii, cinematografiei şi muzicii.

America pe care o cunoaştem astăzi, care încă domină lumea graţie puterii „soft“ a culturii, s-a născut în secolul trecut şi este fiica Europei. Mai corect ar fi să spunem că este „fiica bastardă“, nedorită, a monştrilor europeni Hitler şi Stalin, şi a creaţiilor politice ale acestora, dictatura şi revoluţia. Din cauza lor, întregi mişcări culturale au traversat Oceanul, în prima jumătate a secolului XX. Acest val impresionant de emigranţi a fost „imortalizat“ pe hârtie încă din acea vreme, atât în America, unde Anthony Heilbut lansa în 1938 „Exiled in Paradise“, cât şi în Europa, unde, în 1988, francezul Jean-Michel Palmier a comentat fenomenul în „Weimar en exil“. Mult mai recent este însă volumul „Artists in Exile“ al americanului Joseph Horowitz, care se limitează la a comenta contribuţiile europenilor la dezvoltarea artelor interpretative, precum dansul, muzica sau teatrul, pe continentul american.

Arta în exil

Numele care a deschis oarecum drumul şi binecuvântează întregul curent este Antonín Dvořák, care a ajuns la New York în 1892 şi, în doar 15 luni, a compus şi a adus pe scenă Simfonia a IX-a, prezentată în primă audiţie la Carnegie Hall din New York, sub bagheta dirijorului german Anton Seidl. Chiar înainte de acest concert, Dvorák a adăugat partiturii titlul „Din Lumea Nouă“. Compozitorul născut în Cehia a reuşit, fără să fi văzut un singur om de culoare, să transforme muzica „neagră“ de pe plantaţiile din Sud în muzica americană prin excelenţă, care până atunci fusese ignorată chiar de către americani. Acesta este începutul generic al unei dezbateri despre identitatea naţională, care nu s-a finalizat nici azi, aşa cum tocmai ne-a demonstrat alegerea lui B