Tot... mai demult aveam o oftică teribilă pe cunoştinţele, prietenii şi, în general, pe toţi cei care îmi ieşeau în cale. De ce? Pentru că mă enerva teribil faptul că nu mă salutau sau nu-mi vorbeau decât după ce-mi radiografiau sacoşa.
Apoi mă vedeau şi pe mine. Nu mai vorbim că începeau prin a mă interoga ce, de unde, cum reuşisem să procur ceea ce cumpărasem. Şi, pentru că mă oftica obiceiul ăsta, îmi fabricasem nişte sacoşe dintr-un fâş disponibilizat, astfel încât imaginaţia lor era pusă la grea încercare, spre satisfacţia mea diabolică.
Într-o zi umblam prin piaţă să fac rost de ceva carne. Prin toate magazinele vizitate nu am găsit nici urmă şi, derutată, am intrat într-un complex în care exista un raion cu produse din carne, numai că era gol ca nudul. În timp ce treceam agale, plină de obidă pe lângă lungul frigider vitrină, apare minunatul măcelar cărând pe umeri două cutii mari de carton, din care se iţea ceva lung ambalat într-o pungă din plastic. Nu mai fac nici un pas şi mă proţăpesc locului, aşteptând să văd ce minune adusese omul. După ce-şi descărcă povara, vânzătorul îmi zise: "Nu plecaţi! Staţi la rând, c-am adus marfă!". Mă uit în jur, nici ţipenie de om, deci la care rând? Şi-i zic: "Ce rând, bre? Că sunt doar eu!". "Bine!, zice el, fă rândul aici, în partea asta! Să le spui la toţi!", şi plecă să mai care cutii.
Aşa o pleaşcă pe capul meu, mai rar. Îmi veni să râd cu gândul la bancul ăla cu două babe care stăteau de vorbă la uşa unui magazin. În spatele lor venise un om, apoi altul şi aşa mai departe până se făcuse ditamai coada. Cineva din coadă întreabă babele: "La ce staţi la coadă? Ce se dă?". La care babele răspund: "Nu ştim, maică, da’, dacă suntem primele, stăm să luăm".
Şi, cât ai zice peşte, începură a năvăli mulţime de cumpărători care, conform indicaţiilor mele, se aşezară
