În timpul vieţii intrauterine, testiculele se dezvoltă în abdomenul copilului, pentru ca să migreze la locul lor, în scrot, cu câteva săptămâni înainte de naştere. Totuşi, aproximativ 4% dintre nou-născuţii la termen şi aproape 30% dinntre prematuri prezintă la naştere unul (mai rar ambele) dintre testicule necoborât. În mai mult de jumătate din cazuri, organul coboară singur, fără nici o intervenţie, în primele luni de viaţă ale copilului. Dacă evenimentul nu se produce până la şase luni, este puţin probabil că se va mai întâmpla, şi atunci trebuie să discutaţi cu un chirurg modalităţile de rezolvare a problemei, respectiv o intervenţie operatorie.

Nu se ştie de ce testiculul se opreşte din procesul normal de coborâre. Sunt incriminaţi factori genetici, hormonali (expunerea mamei la hormoni estrogeni sau antiandrogeni), factori de mediu (expunere la pesticide), afecţiuni ale fătului (sindromul Down, defecte ale peretelui abdominal, greutate mică la naştere, prematuritate) sau o patologie a mamei (diabet zaharat), vicii (fumat sau consum de alcool în timpul sarcinii). Diagnosticul este pus de cele mai multe ori la naştere, când se observă scrotul gol.

Diagnostic

În 70% dintre cazuri, testiculul se palpează undeva pe traiectul inghinal, dar în restul situaţiilor nu poate fi simţit şi se găseşte în interiorul abdomenului, fie rămas undeva pe traseul de coborâre, fie într-o cu totul altă localizare. Când e posibil, se încearcă mobilizarea acestuia. Dacă acest lucru se produce cu uşurinţă şi testiculul rămâne o perioadă mai lungă în scrot, înseamnă că e un testicul retractil. Dacă testiculul se mişcă puţin, ceea ce induce durere şi disconfort, şi se retrage imediat, este un testicul necoborât. În acest diagnostic diferenţiat rezidă principala nedumerire şi nehotărâre a părinţilor şi ei trebuie să fie perfect informaţi,