Pentru că n-a furat meserie, în luna martie, electricianul de bord Doru I. (21 de ani) a îngreunat îndeplinirea sarcinilor ultimului plan cincinal (n.r. – orice asemănare cu vremurile actuale este absolut întâmplătoare, dar pur românească).
"Odată, cam pe vremea asta – cu frig şi cu ceaţă – am intervenit la nava Maramureş. Era construită în Japonia, avea 25.000 de tone şi 24 de ani. Nava venise goală dintr-un voiaj, era în radă. Atunci când o navă de genul ăsta, goală, face un drum mai lung, se balastează tancurile, ca să-i mărească stabilitatea. Mai exact, tancurile – sau, în termeni «pământeni», rezervoarele – disponibile sunt umplute cu apă de mare. Aşa că nava avea tancurile pline de apă, dar pompele defecte. Nu putea debalasta, adică să scoată apa afară pentru a putea continua manevrele în port. Aşa că am fost noi chemaţi să scoatem apa. Eu îi ţineam locul unui coleg, iar pompele submersibile erau cel mai mare stres al meu.
Am pornit spre nava Maramureş. Era ceaţă şi, pe măsură ce ne apropiam, a-nceput să se profileze în faţa noastră o navă ruginită şi pustie, cu doi inşi care ne-aşteptau pe punte înfofoliţi în nişte şube. O imagine d-asta, de zona crepusculară. Ne-am legat noi de navă, apoi au urcat doi colegi pe Maramureş, iar eu cu macaraua de la bord am trimis trei pompe. Pompele astea erau româneşti şi, ca orice agregat românesc de-atunci, aveau particularităţi în exploatare.
Prin capătul pompei, pe unde intrau cablurile de alimentare cu curent, era un capac care în mod normal trebuia să fie etanş. Nu avea această calitate la nici una din pompe, decât în primele luni de funcţionare. Iar cum astea erau vechi, nici vorbă de capac etanş. Chiar dacă pompele erau submersibile – adică rolul lor era să fie băgate în apă. Din cauza acestei particularităţi, dacă o scufundai total în apă pompa se ardea.
