Un cotidian amintea, ieri, cum ziariştii curajoşi sunt o „specie" pe cale de dispariţie. Tragicul accident de la Mihăileşti din 2004, în care şi-au pierdut viaţa doi ziarişti, încă ne dă fiori şi ne ridică un semn de întrebare. Merită sacrificate vieţi pentru exclusivitate?

În ţara noastră, jurnaliştii care au fost bătuţi ori care şi-au pierdut viaţa pentru materialul de presă pe care-l realizau nu beneficiază de vreo reglementare juridică care să îi despăgubească în vreun fel. Pentru cazurile de acest gen, Inspecţia Muncii nu are vreo încadrare de accident de muncă sau deces din cauză profesională. Neincluderea personalului mass-media în categoria celor care să aibă parte de despăgubiri nu reprezintă decât o sfidare a celui care se consideră că este câinele de pază al societăţii. O societate care consideră că jurnaliştilor nu are cum să li se întâmple nimic rău, căci ei sunt veşnic tineri, sănătoşi şi oricând pregătiţi să fie în diferite locuri. Zone în care cei din spatele scenei nici nu ar gândi.

Multe din cazurile în care jurnaliştii sunt victime ale muncii lor sunt considerate accidente de muncă doar la nivel declarativ. Iar când vine vorba de conflicte în care ziariştii sunt implicaţi, cu toţii consideră că e imposibil ca aceştia să nu aibă cea mai mare parte din culpă, din cauza lor să fi izbucnit altercaţia. În ultima perioadă, însă, furia celor cărora chiar „li s-a pus pata" pe reprezentanţii mass-media a depăşit orice limite. Colegi de-ai mei care-şi făceau meseria au fost victime ale lipsei de stăpânire de sine a anumitor personaje din prim planul vieţii sociale. Asta pentru că, în România, jurnaliştii sunt consideraţi superoameni: nu suferă de boli profesionale, nu se accidentează şi nici nu mor din cauza jobului. Nici nu avem cum să fim victime. Asta este cert. În opinia lor. Suntem oameni ca toţi ceilalţi, cu obligaţii şi drepturi, mai