În urmă cu 148 de ani, cu puţin înainte de Legea secularizării averilor mănăstireşti, arheologul Alexandru Odobescu pleda pentru strîngerea obiectelor de cult într-un muzeu, „unde să le fie asigurată o conservare mai bună decît pe la mănăstiri“; datorită eforturilor acestui vizionar, a fost fondat Muzeul Naţional de Antichităţi, una dintre primele asemenea instituţii din spaţiul românesc. Despărţirea Statului de Biserică şi crearea muzeelor sînt două aspecte fundamentale ale modernităţii europene; orice ţară civilizată se recomandă printr-o guvernare liberă de ingerinţa clericală şi prin cultura sa, depozitată şi vehiculată (în parte) prin intermediul instituţiilor muzeale. În România, la aproape un veac şi jumătate de la demersurile energice ale lui Alexandru Odobescu, într-un răstimp nu tocmai abundent în vizionari şi nici munificent în privinţa culturii, asistăm neputincioşi la regres: Biserica Ortodoxă este din ce în ce mai activă, iar supravieţuirea patrimoniului devine incertă (fără ca între aceste două realităţi să existe, în general, o legătură nemijlocită). O hotărîre de guvern publicată în 10 martie 2009, în Monitorul Oficial (dar datată 25 februarie), pune în vedere Muzeului Naţional de Artă al României să transfere administraţiei prezidenţiale, în termen de 30 de zile, odoarele provenind de la biserica fostei mănăstiri Cotroceni. Aproape 150 de obiecte de cult – icoane, broderii, orfevrărie, mobilier liturgic etc. – de o inestimabilă valoare urmează a fi extrase din spaţii special amenajate şi aşezate în biserică. Gravitatea acestei decizii guvernamentale este multiplă. Aplicarea ei ar crea un precedent primejdios pentru eventuale solicitări similare (altfel spus, este începutul sfîrşitului colecţiei muzeale), ar provoca închiderea Galeriei de Artă Medievală pe o perioadă nedeterminată (într-un context în care criza economică nu va permite, probabi