Vi-l amintiţi? În decembrie trecut, a refuzat să fie decorat de preşedinte, reproşîndu-i acestuia că este un comunist ca toţi ceilalţi care au condus România după 1989 şi că nu şi-a onorat promisiunile. Gestul lui Vasile Paraschiv – disidentul anticomunist care a încercat, în 1971, să creeze un sindicat liber în plin ceauşism şi s-a alăturat, şase ani mai tîrziu, Mişcării Goma – l-a descumpănit pe Traian Băsescu şi i-a ultragiat pe pretorienii propagandişti din jurul Cotroceniului. Intransigenţa lucrătorului întru adevăr, care a experimentat pe propria-i piele terorismul de stat, este reconfortantă pentru cîţiva şi desuetă, probabil, pentru majoritatea. Intransigenţa, dar şi longevitatea protestului şi perseverenţa în demascarea torţionarilor au fost, totuşi, recompensate. Anul acesta, Societatea Timişoara i-a acordat lui Vasile Paraschiv Premiul „Speranţa“, distincţie care merge, îndeobşte, spre cei care contribuie la instaurarea democraţiei, destrămarea structurilor comuniste şi menţinerea speranţei în România. Nota bene – primul laureat a fost, în 1992, Corneliu Coposu, urmat de Constantin Ticu Dumitrescu. Vi-i mai amintiţi? Au plecat amîndoi, lăsîndu-ne pradă relativismului moral şi cauzelor îndoielnice. Printre cei onoraţi cu Premiul „Speranţa“ s-au aflat Mircea Dinescu şi colegii săi din CNSAS. Se întîmpla în 2002, cînd instituţia nu fusese emasculată legislativ şi îşi îndeplinea, pe măsura puterilor ei, misiunea de scotocire prin cadavrele colaboraţionismului. După şapte ani, Dan Voiculescu – produs toxic al tranziţiei politice şi unul dintre groparii „Speranţei“ – primeşte, din partea Societăţii Timişoara, Premiul „Secera şi ciocanul“, acordat tocmai pentru mutilarea legii privind organizarea şi funcţionarea CNSAS şi a celei referitoare la restituirea imobilelor confiscate abuziv de comunişti. Întîlnirile peste ani au, adesea, logica lor. Acum însă, n