Scriitorii au savurat dintotdeauna natura paradoxală a intertextualităţii. Pe de o parte, i-a îndârjit frecvent susţinuta idee că toate textele noi nu sunt altceva decât reciclări ale celor vechi şi, prin urmare, autorii lor pot fi oricând acuzaţi de plagiat. Pe de altă parte, le-a făcut plăcere să exploreze implicaţiile pozitive ale intertextualităţii, care, prin aluzii, citări, pastişări sau parodii de tot felul, le-a permis să lege producţiile literare într-o ţesătură comună, lărgind limitele creaţiilor individuale prin includerea lor într-un text mai larg, transpersonal. Repetând anumite pratici culturale şi acceptând cu bună ştiinţă să rămână prizonierii unui canon, scriitorii au conservat capodoperele trecutului printr-o subtilă interogare a lor. Astăzi, se mai adaugă îndemnul consumerist al ecranelor de tot felul de a depăşi codurile verbale înspre cele vizuale prin transpunerea numeroaselor opere clasice sau moderne în filme, seriale TV şi jocuri pentru computer, transpunere ce dinamizează reţeaua intertextuală şi o lărgeşte dincolo de graniţele discursului literar.
Semioticienii anilor 1970 - 80 au dovedit că intertextualitatea este provocatoare şi din punct de vedere teoretic, indiferent de direcţia abordării lor. Julia Kristeva, Roland Barthes, Umberto Eco, Gérard Genette şi mulţi alţii au definit fenomenul, l-au analizat, în profunzime, au demonstrat cum se negociază înţelesurile şi se recuperează componentele socio-culturale ale unei semnificaţii mereu în mişcare, cum se face trecerea de la un sistem de semne la altul şi cum se articulează sistemul cu noua sa reprezentare, subliniind în repetate rânduri că textul nu este doar o ţesătură de citate, ci şi o zonă a prolificităţii, a naşterii, a cultivării, a revărsării şi a rezonanţelor. S-au inventat noi concepte, precum cel de "reţea", dezvoltat de Michel Foucault (Archeologie du savoi