O dată pe săptămînă Fănică măsura vinul din butoaie şi-l gusta. Cheile pivniţei le ţinea numai el de cînd o păţise cu un vin roşu, care se făcuse roze, de cîtă apă turnaseră în el doi dintre chelneri. Avea trei butoaie pline şi în pivniţa de acasă; pe-astea le păstra la învechit. Cînd scădea vinul sub jumătatea butoaielor, Fănică lua trenul şi se ducea la Dealu Mare. Îşi lua şi zarurile şi titirezele. În tren mînca uşor şi nu bea decît apă. Se cunoştea cu podgorenii şi trecea pe rînd pe la toţi. N-avea bani să plătească un degustător, cum auzise că făceau cîrciumarii ăia mari de la Bucureşti. Scria într-un carneţel la cine şi ce bea şi cît îi plăcea, după fiecare pahar. Cînd îşi încheia turneul, după trei, patru zile, cumpăra cu butoiul. De la Mitică Grasu lua un vin alb sec care venea bine după ţuica de la o gustare de mezelic, se potrivea după ciorba de burtă şi pica bine, şpriţ, la o mîncare cu sos, mai de vară. La clasa a doua, clienţii care cereau friptură voiau tot vin din ăsta, cu sifon mult, în loc de apă. Vinul roşu de friptură îl cumpăra ori de la Tiţă, cel care nu mai ştia cîţi ani trecuseră de cînd nu mai era măcar ameţit de vinurile pe care le vindea, ori de la Georgică Pisdosu de la care cumpărau pe ascuns toţi socrii mici care nu voiau ca fetele lor să iasă de ruşine după noaptea nunţii. Două, trei picături din vinul lui suplineau pe cearşeaful nupţial ceea ce mireasa sacrificase cu altă ocazie. Georgică nu bea, nu fuma, dar cînd vindea un butoi mare de vin uita de toate, bea aldămaşul cu găleata de vin lîngă el şi lua din ea cu cana. De unde auzise podgoreanul că Fănică era tare în babaroase, îl provoacă la o partidă, după cîteva căni de vin. El ce era să-i zică? Se gîndea să-l lase să cîştige, dar după ce a băut şi el cîteva căni din găleata cu vin de lîngă el a uitat şi a început să-l scuture. Îi apucă dimineaţa la zaruri. Fănică îi cîştigase