La câţiva ani de la întâmplarea asta, Dumitru Bratu se va împăca cu cumnatul său, îmbogăţit în urma unei afaceri cu şireturi, şi avea să meargă la nunta nepoatei cu un merceolog din satul vecin.
Ghiţă Dădălău a fost prins furând din întreprindere celule fotoelectrice, ca să-şi facă o instalaţie de deschis uşa automat când pui mâna pe mânerul porţii.
DE PE VREMURI
Restaurantul e, de fapt, o fostă casă boierească, notariat local prin 1950, atelier de umplut capsule de apă gazoasă în 1960, şi, acum, local de alimentaţie publică, clasa a II-a, cum scrie chiar la intrare, nu departe de un cartonaş care anunţă, fără echivoc: Avem numai hârtii de o sută. Veniţi cu bani potriviţi, altfel nu vă putem da restul.
Pe stânga cum intri, o săgeată te conduce spre ceea ce ea numeşte Uşa de evacuare. De fapt, dacă te gândeşti bine şi, mai ales, dacă vrei să ieşi pe uşa de evacuare, dai peste toaleta de bărbaţi, alcătuită dintr-un jgheab de ciment, din acelea care servesc în grajdurile IAS la adăpatul vitelor. Pe jos un grătar de lemn, cu câteva stinghii lipsă. Chiar în faţă, nu departe de ferestruica bucătăriei, se lăfăie o oglindă uriaşă, pe care scrie rotund oarecum liric, Avanti. Oglinda e veche, hârşită de vreme şi, mai ales, înceţoşată. Privindu-te în ea, ai impresia că tocmai acum ai ieşit, nu fără peripeţii, din ceţurile Polului Nord.
Ospătarul îşi face apariţia cam după vreun sfert de oră. Se apropie de masă cu paşi trişti, de om adus la ghilotină mai degrabă, decât la locul clientului.
- Castraveţi aveţi? - întreb eu, după un lung timp de tăcere, în care el se mută de pe un picior pe altul.
- N-avem! răspunde el, brusc, cu definitivă indignare.
Moşmondind la tacâmurile de pe masa de serviciu, aşezându-şi furculiţele într-o parte şi cuţitele într-alta, îl aud bodogănind întruna:
- Auzi, cas
