O ascult, în fiecare dimineaţă, pe Monica Anghel la Europa FM şi mă binedispune: e tonică, spontană, are verb, replică şi, în plus, un râs molipsitor. Mă enervează din cale-afară cei pe care-i aud spunând: „Săraca Monica, ce-a ajuns să facă!“. Mă enervează pentru că, în primul rând, Monica nu face nimic imoral, nimic ilegal, nimic de care ar trebui să se ruşineze. De ruşinat ar trebui să ne ruşinăm noi, ăştialalţi, din cauza cărora vocea de excepţie a Monicăi Anghel nu mai are căutare, din cauza cărora cântecele Monicăi se aud din ce în ce mai rar, din cauza cărora o artistă care, în lumea civilizată, ar fi însemnat valoare naţională, a fost surghiunită într-o altă activitate, cu care, iată, femeie puternică fiind, s-a acomodat şi performează.

Noi, ăştia, mulţi şi nedrepţi, purtăm vina pentru faptul că Adrian Enache – o altă voce de excepţie, cântă din an în Paşti, pentru că Adrian Daminescu s-a izolat în lumea sa, rareori amintindu-şi cineva de potenţialul său artistic extraordinar, noi purtăm vina pentru că nici de Carmen Trandafir nu se mai aude nimic, pentru că, iată, Temişan şi Iordăchioaie au ajuns să fie fericiţi că fac grup vocal, în planul doi, la o emisiune de divertisment, pentru că, în fine, Elena Cârstea, scârbită de răsturnarea mioritică de valori a cărei victimă a fost, şi-a luat lumea-n cap.

Simte cineva vreo vină? Aşi! Românii se învaţă repede cu înlocuitorii, şi uite-aşa, muzica uşoară românească  a început să fie şi ea otrăvită cu „E“-uri specifice, cu forme fără fond, cu steluţe efemere, cu garduri vopsite, care ascund leoparzi periculoşi prin lipsa lor de valoare.

Fetiţele golaşe şi băieţii macho colorează scenele şi micile ecrane, în timp ce marile voci aşteaptă să le vină sfârşitul, pentru ca televiziunile să se înghesuie, într-o frenezie macabră, în a le aduce ultime omagii, încărcate cu prăfuite secve