Intr-un articol precedent aratam cum alte doua momente de criza, in 1992 si in 1999, au fost trecute de tara noastra prin masuri de ajustare a consumului intern, dar si prin pasi importanti in restructurarea economiei. Desi acum economia noastra are un alt ordin de marime si de complexitate, inclin sa spun ca datele fundamentale de pornire sunt, de fapt, aceleasi ca si in urma cu un deceniu: o criza externa, de aceasta data de mari proportii - cea mai severa recesiune mondiala din ultimii 80 de ani - ne surprinde cu o economie insuficient restructurata pentru standardele Uniunii Europene si cu un deficit de cont curent insuportabil oricum. Un singur ingredient intern este nou: povara unei politici fiscale nesabuite in ultimii 2-3 ani, caracterizata, printre altele, prin scaparea de sub orice control a cheltuielilor cu salariile in sectorul public si incununata in 2008 cu cel mai inalt deficit bugetar din 1990 incoace, de peste 5% din PIB, iar asta, nota bene, intr-un an cu o crestere economica ce a depasit cu mult nivelul luat in calcul la fundamentarea bugetului.

Suna destul de rau! Daca nu am avea in vedere decat aceste date, parca nu ar fi chiar atat de fara sens coborarea noastra sub investment grade de catre Standard & Poor's si Fitch. Dar lucrurile nu stau atat de rau cum par. In primul rand, pentru ca situatia din sistemul bancar nu e nici pe departe atat de complicata ca in alte tari, mai indepartate sau mai apropiate: profiturile bancilor au fost uriase in 2008; indicatorii prudentiali raman foarte incurajatori si acum, chiar daca a crescut rata de neplata a scadentelor la credite; nivelul ridicat al rezervelor obligatorii si alte reglementari prudentiale ale BNR se dovedesc pana la urma salvatoare si pentru banci, si pentru clienti. Asadar, una din cauzele esentiale ale recesiunii mondiale, pierderile masive din sistemul bancar, nu se aplica la no