Stimate domnule presedinte Voronin,

E adevarat, nu foarte des, dar se întâmpla uneori ca un om de rând sa scrie unui presedinte de tara. Cu atât mai mult, cu cât nu am nimic a va cere pentru mine însumi.

Va scriu cu speranta (minuscula) ca ma veti citi si ca veti afla, astfel, ce gândeste un om de rând. Mai ales pentru ca sunt multi cei ce-mi împartasesc opiniile.

Patru împrejurari îmi dau curajul sa ma adresez dvs.: facem, orice s-ar zice, amândoi parte din aceeasi specie de vietuitoare de pe aceasta planeta; ne-am nascut, amândoi, pe aceeasi parte a planetei, undeva între Prut si Nistru; este un fenomen mai degraba rar ca un oarecare sa se adreseze unui presedinte de tara, dar nu imposibil; în virtutea unei legi ancestrale, ascendentul de vârsta pe care îl am (75 de ani) m-ar autoriza sa am curajul sa ma adresez unui semen mai tânar.

Nascut dincolo de Prut (ca si sotia mea), ne aflam de multa vreme departe; dar nu suficient de departe spre a ni se sterge complet radacinile. Foarte, foarte departe de mine gândul de a va face o lectie de istorie, mai ales ca istoria o avem cu totii în fiinta noastra, ca fundal al existentei. Ziua când, în 1990, românii de pe cele doua maluri ale Prutului au realizat acel emotionant „pod de flori“ peste Prut n-am uitat-o. Atunci când, în cele câteva contacte pe care le avem cu români din „Republica Moldova“, aceleasi sentimente revin, nu putem ramâne indiferenti. Când istoria ne interpeleaza, de la domnitori si pâna la Alexandru Ioan Cuza, iarasi nu putem ramâne indiferenti.

Dar, stimate domnule presedinte, când istoria, nu cea trecuta, ci aceea ce va sa se scrie va vorbi de Voronin ca despre unul care nu i-a unit pe români, ci i-a împiedicat sa se uneasca? Nu ati vrea, oare, nicicum, ca sa ramâneti altfel în istorie? E drept, ca pe orice fiinta omeneasca, prezentul ne intereseaza cel mai mult, dar, oare,