Este posibil ca doctoriţa Silvia Baciu să nu fi avut porniri conştient rasiste când s-a referit la colegii asiatici cu apelativul „urangutani” - lucru care i-a adus suspendarea din postul pe care-l deţinea într-un spital britanic.

Dar, fiindcă dna dr. Baciu vine din România, e aproape imposibil ca astfel de convingeri să nu fi existat măcar la nivel subconştient. Iar asta dă dimensiunile unui cancer de mentalitate pe care nu-l conştientizăm încă.

Orice discuţie legată de rasism şi atitudinile faţă de noţiunea de rasă în România sau în Vest impune menţiunea că societăţile occidentale au ajuns, într-adevăr, să fie hipersensibilizate. Curentul de aşa-numită corectitudine politică a dus la o anumită emasculare a gândirii critice şi la dispariţia discernământului în abordarea problemelor de rasă. Aşa s-a ajuns ca orice umbră de critică adusă cetăţenilor de culoare să ia dimensiuni rasiste. Aşa s-a ajuns ca unele persoane de culoare să se creadă îndreptăţite să beneficieze de oportunităţi pe care, în realitate, nu le merită.

În România, aceste fapte sunt însă prea des utilizate pentru a justifica atitudini indubitabil rasiste. Episoade nereprezentative, cum ar fi impoliteţea unui vânzător negru într-o cafenea din Los Angeles sau impertinenţa unui şofer de taxi algerian în Paris, sunt extrapolate întru justificarea atitudinii faţă de negrii din întreaga lume. Reportaje despre mizeria din Bangladesh sau Sri Lanka fac prea des baza opiniilor că toţi oamenii „tuciurii” sunt în vreun fel programaţi pentru o viaţă de cocină. Atitudinea faţă de ţigani este atât de cimentată în prejudecăţi, încât aproape că nici nu mai trebuie discutată în acest context.

Bineînţeles că rasism, prejudecăţi şi generalizări există pretutindeni. Lipsa de educaţie şi expunere la experienţe diferite de cele cu care am crescut fac adesea fundaţia fricii