Mitică Dragomir e circumspect. Silitorii ideilor puţine l-au căutat pe Corleone pentru a obţine de la acesta pronosticurile cu care erau garnisite de obicei avancronicile meciurilor naţionalei. Deziluzia culegătorilor de folclor a fost însă maximă.

De această dată, Oracolul de la Bălceşti s-a recuzat, pe motiv că somnul său fără visare nu a mai fost cutreierat de muze. Superstiţioşii ar putea trăi cu impresia că neîmplinirea ritualului e semn rău. Preopinenţii, dimpotrivă, susţin că fotbalului i-ar fi mai prielnică atmosfera în care frivolitatea nu se mai simte în largul său. Dincolo de semne, superstiţii sau mimarea falsei sobrietăţi funcţionează o realitate de fapt îngrijorătoare. Dacă s-a ridat până şi masca de optimism pe care Dumitru Dragomir o aborda până acum cu un talent confundat cu naturaleţea, înseamnă că fotbalul nostru se află într-un impas profund şi durabil.

Criza de performanţă reprezintă verdictul unei justiţii naturale. Imediat după '89 am exportat în fotbalul mare jucători talentaţi, de bună creştere, capabili să facă faţă şocului presupus de un trai îmbelşugat. Din aceşti cursanţi ai rigorii s-a încropit echipa reprezentativă care, ani buni, ne-a mângâiat orgoliul naţional prin performanţe notabile. Am consumat acea generaţie de graţie cu o lăcomie disperată, nefăcându-ne timp să mai observăm că în spatele rezultatelor obţinute de echipa reprezentativă se produce defrişarea campionatului intern. Abia atunci când componenţii generaţiei numite de aur au început să se lase la vatră am catadicsit şi noi să observăm că de unde am tot luat nu am pus nimic în loc.

Echipele de club, decavate valoric, nu au mai frecventat o bună perioadă decât periferiile cupelor europene şi, în consecinţă, nu au mai reprezentat nici vitrine tentante pentru fotbalul mare. Am exportat tot mai greu, pe bani puţini, reuşitele de marcă vi