Membrii de vîrf ai castei intelectuale a patriei nu-şi permit un singur răgaz în marşul avîntat al dezamăgirii. Şi cu ce ochi căscaţi de admiraţie ne uitam la ei! Plini de erudiţie, cunoscători de limbi moarte, minţi ascuţite în a radiografia nevăzutul şi în a stabili viitorul, nu-şi dădeau în petic decît la capitolul punerii în practică. Unii şi-au menţinut independenţa, lăsîndu-se miniştri în orice fel de guvern; alţii s-au făcut editori pentru a-şi rîde mai bine de cărţi şi de autorii lor; cîţiva au acceptat salarizarea la CNSAS pentru a servi cauzei turnătorilor în numele luptei împotriva Securităţii; foştii disidenţi îi recondiţionează pe activiştii împotriva cărora se ridicaseră, pupă mîini de barosan şi promovează borcane cu zacuscă democrată. Elita intelectuală a patriei, cu membri promovaţi la excepţional. Ei nu mai sînt profesori de fizică ori de literatură, critici de artă, comentatori sportivi ori cercetători, ci, pur şi simplu, filozofi. Cu atît mai bine ţării, şi lor cu-atît mai bine. Numai că filozofii au fost marginalizaţi şi aruncaţi în temniţă de cînd se ştiu. Mai ales în comunism, unde erau lăsaţi în pace cu o singură condiţie: să filozofeze în slujba regimului. Cînd criteriile sînt răvăşite, se dă în abuz semantic: Paul Goma nu-i considerat nici măcar scriitor (după cum au decis organele comuniste şi democrate), iar dacă totuşi ar fi, nu are talent, pe cînd ei sînt, cu mic, cu mare… filozofi. Dormitînd la picioarele călăului. Chiar să nu aibă autorul Apelului către lichele nici o tresărire de orgoliu cînd se asociază organic echipei politice a lui Traian Băsescu, formată din foşti activişti, securişti, mici afacerişti, inamici ai democraţiei, impostori şi sperjuri? Să nu fi fost acel pamflet zguduitor nimic altceva decît ţipătul dorinţei de afirmare a unei vanităţi prea mari pentru a fi cuprinsă în biografia unui individ care s-a priceput