În şcoală am învăţat că istoria merge numai înainte. O mai apucă ea câteodată aiurea, iar când planeta e bântuită de războaie, dă chiar îndărăt o vreme. În general însă o ţine drept înainte: sclavagism, feudalism, capitalism, comunism... Iată însă că, după ce am construit socialismul şi eram cât pe-aci să construim şi comunismul, ca să ne păşim apoi în viitorul luminos al omenirii, am apucat-o invers şi reconstruim, pe ruinele comunismului, capitalismul.
Ajunşi în acest punct al istoriei, în care aproape nimic din ce am învăţat nu ne mai convinge, e normal să ne întrebăm: dar după capitalism, ce orânduire vine? Că urmează o epocă fără nume e neîndoielnic. Cine credea că, lăţit pe o jumătate de planetă, comunismul o să se ducă dracului de la o zi la alta? Tot aşa o să se întâmple şi cu capitalismul: azi e, şi mâine n-o să mai fie. Sunt unele semne că urmează fomismul. Vom trăi asta e sigur, o scurtă perioadă de amăgire, în care populismul va înflori la oraşe şi la sate, anunţând în unele locuri clientelismul, iar în altele tembelismul, e posibil chiar să se instaureze şi un fel de sclavagism computerizat, dar care sunt etapele următoare nu ştie nimeni. Criza economică va aduce în multe locuri un dezmăţ de comună primitivă, cu troc şi o alimentaţie bazată pe rădăcinoase. Normal ar fi să socotim că această criză globală este ea însăşi o eră istorică. Nu o numim crizism, pentru că sună descurajant. Poate c-ar trebui să facem un concurs planetar cu premii pentru a o boteza, astfel încât numele să nu sperie lumea. Dar dacă, ferească Dumnezeu, lucrurile merg ciclic? Dacă o luăm de la început, cu omul primitiv, cu bâta şi canibalismul tribal? Nu merge să-i zicem comună primitivă numărul 2, pentru că nu va fi o epocă de lipsuri, ci una de surplusuri. Vom fi copleşiţi de lucruri care nu mai folosesc la nimic. Lumea în care vieţuim e băgată în priză. Existenţa
