Michel Tournier este, nu doar pentru mine, cam ultimul mare scriitor francez în sensul vechi, temeinic (inclusiv interbelic) al termenului, de raliat la nume precum Camus, Montherlant, Marguerite Yourcenar. Sursa: Sorin Antonescu
Adică un om cât o lume, purtător de fantasme, maestru la stil şi făcător de viziuni, pe scrierile căruia se poate filosofa în voie, punând mintea şi reflecţia înaintea epidermei şi afectelor. Un scris care te face captiv, nu doar te captivează. Te contrariază, te absoarbe, te irită, te hărţuieşte, te magnetizează. Îl simţi pervers, îl bănuieşti de homosexualism sau pedofilie când îi vezi personajele vicioase la modul hipnotizant. Tournier este un virtuoz al viciului. Răul lui misterios şi cultivarea ambiguităţii te fascinează chiar şi când nu eşti în acord cu universul fetid al unora dintre cărţile sale.
L-am numit cândva omul ciupercă. Eul saprofit. Un soi de Riga Krypto îmbibat de reverii lubrice cu lapona Enigel. Ştiţi mirosul acela teribil al ciupercilor smulse de sub frunzişul muced, lipicios, amar şi dulce totodată ? Aşa duhnesc de te ame ţesc multe dintre paginile lui, după cum ştie să cultive ingenuitatea, inocenţa, parabola biblică. Din 1967 până azi ne-a dat „Meteorii” şi „Regele arinilor”, dar şi „Gaspar, Melchior şi Balthazar”. „Piticul roşu” şi „Amanţii taciturni”, dar şi „Vineri sau limburile Pacificului”.
Acum are 85 de ani, locuieşte de-o jumătate de veac la ţară, îşi adoră grădina, e celebru dar singur, a rămas impregnat de catolicism şi de cultura germană, Mitterrand îl admira şi-i făcea vizite acasă (prilej cu care bietul scriitor şi-a dat seama că toate farfuriile îi erau ciobite) şi, fireşte, juriul premiului Nobel l-a ocolit sistematic. Zice, de altfel, singur: „În fiecare an este citat numele meu. E adevărat că sunt nobelizabil, dar Premiul Nobel nu ajunge niciodată la nobelizabili
