Până marţi seară, Gabriel Popoviciu a fos un necunoscut pentru publicul românesc. Numele său nu a fost auzit nici în legătură cu averea sa (enormă, după unii), nici cu relaţiile sale, nici cu femeile sale. Într-o lume ca a noastră, ahtiată după publicitate ieftină, în care unii ar face orice ca să fie băgaţi în seamă de o mass media la fel de ahtiată după audienţă de orice fel un astfel de personaj devine suspect din capul locului. Iar din acest punct de vedere, Gabriel Popoviciu prezintă toate datele necesare „suspectului de serviciu”.

Pentru cei care-l cunosc - şi sunt destul de puţini - starea aceasta face parte din personalitatea sa. Pentru că Popoviciu are reputaţia unui om de o discreţie desăvârşită - atunci când e vorba de persoana şi de afacerile sale - înzestrat cu un bun simţ pe care puţini din îmbogăţiţii recent au mai reuşit să şi-l conserve şi cu un veritabil talent în a stabili acele contacte care-i pot fi de folos, evaluând cu precizie gradul de încredere pe care îl poate avea în cei din jur.

În aceste condiţii, erupţia numelui său în mass media, după episodul de marţi seara, îmi evocă una dintre acele secvenţe de pe Naţional Geographic, în care prădătorii junglei se aruncă asupra prăzii, devorând-o de vie. Nu vreau să-l compar pe Popoviciu cu o biată antilopă - poate că un bivol de savană ar fi imaginea mai potrivită: un bivol care, din neatenţie, s-a poticnit într-o mlaştină, iar asupra lui se năpustesc leii televiziunilor, hienele tabloidelor, şacalii radioului şi vulturii hoitari ai analiştilor de serviciu. Imaginea creată de toată această echipă de şoc este aceea a unui personaj malefic, lipsit de scrupule, care a pus mâna pe toată bogăţia ţării, luând-o de la gura celor flămânzi (chiar dacă aceştia sunt competitorii săi).

Demonizarea lui „dom' Puiu” are însă o hibă majoră. N-aş vrea să se creadă că sunt tentat să văd în el o căl