Donnie Brasco. Goodfellas. Capote. All the president men. The Pianist. Adaptation.
Sunt filme inspirate de cărţi, care au schimbat lumea şi-au oferit spaţiul necesar detaliului fin pe care alte medii de comunicare nu puteau să-l susţină. Ele aparţin unui gen literar care nu este foarte cunoscut la noi: "non fiction". Un gen care nici măcar nu are o secţiune specială în librăriile noastre.
Joi s-a lansat cartea "Lizoanca la 11 ani" care e prezentată oficial drept ficţionalizare după "exagerări de presă". Punctul de plecare e povestea fetiţei de 12 ani care a fost acuzată în 2007 că ar fi infectat un sat întreg cu sifilis. Vorbitorii au condamnat senzaţionalismul din presă, dar au folosit aceleaşi mijloace şablon ca să-şi vândă cartea. Autoarea cărţii, Doina Rusti, a spus "o anchetă nu rezolvă nimic, literatura salvează sufletele", şi lumea mea s-a prăbuşit. Ce facem cu ancheta Watergate? E un articol care a dat jos un preşedinte. Sigur că literatura are efectele ei minunate, dar şi jurnalismul - când e bine făcut - poate fi comparat cu literatura.
Ficţionalizarea unui fapt real e cea mai facilă cale de a scrie despre o întâmplare. N-ai presiunea reconstituirii exacte a întâmplărilor; nu trebuie să încrucişezi surse ca să verifici un cuvânt rostit; şi, înainte de orice, n-ai responsabilitate faţă de viaţa eroului tău. Poţi să-ţi imaginezi orice. Cu cât întâmplarea iniţială e mai scandaloasă, iar tu cunoşti reţetele care captează cititorul, succesul ţi-e mai la îndemână. Dar când scrii după ce ţi-ai privit eroul în faţă, după ce ai înţeles mecanismele din spatele deciziilor lui, duci cu tine presiunea imensă a alegerii cuvintelor potrivite.
Simultan cu lansarea cărţii, puteţi găsi în revista Tabu povestea fetiţei a cărei viaţă a fost ficţionalizată în carte. Este un tur de forţă de documentare şi scriitură ce arată pe
