Este titlul unui celebru film italian de prin anii 1970 şi nu are nicio legătură cu actualitatea. L-am dat de dragul poantei. Pentru că, realitatea e alta. Clasa muncitoare nu mai visează - dacă a visat vreodată - să meargă în paradis. Ea ar prefera să trăiască mai bine pe lumea asta. Este o aspiraţie pe care, probabil, nu o va atinge niciodată. Cel puţin, în tipul actual de societate. Comuniştii introduseseră această perspectivă, suficient de îndepărtată ca să nu-i facă să răspundă pentru prezentul tarat de „grelele moşteniri”. O dată cu virajul la dreapta făcut de ţările fost comuniste spre finalul veacului trecut, lucrurile s-au rearanjat. După primele zbateri, în care mişcarea sindicală, desprinsă de condiţia împovărătoare de „curea de transmisie”, la care fusese redusă, şi-a pavat un drum cu bunele intenţii care-i conduceau pe lideri spre posturi grase în Executiv. Cei care le luau locul deveneau, automat, adversarii acestora şi competitorii lor, totodată. Fenomenul crizei economice a făcut evidentă o falie: cea dintre două... clase muncitoare: una care lucrează pentru feluriţi patroni, şi alta care se află în slujba fostului patron unic - statul. Dacă în cazul primilor, lucrurile s-au clarificat ceva mai rapid - în sensul că sindicatele de aici au înţeles că nu pot să supravieţuiască patronatului şi că soluţiile ieşirii din criză trebuiau căutate împreună, cu sacrificiile necesare rămânerii în competiţie - la stat e ca şi cum aceştia ar trăi pe altă planetă. De la instalarea noului guvern şi pe măsură ce semnele crizei devin tot mai ameninţătoare, cresc şi ameninţările sindicaliştilor bugetari. O armată de „Nistori” năuci se agită şi ameninţă fără nicio logică. Desigur, legile trebuie respectate, dar ce ne facem când legea e proastă sau nu ţine cont de o realitate în mişcare rapidă, cu schimbări devastatoare?

Parlamentul compus din iresponsabili aleşi a v