Într-o presă în stare să depăşească logica din care se nasc porno-piticii, discuţia despre cea mai „analizată” candidatură la Parlamentul European ar trebui să înceapă de aici: de la constatarea că politicianul Elena Băsescu nu există.

Întrebările care se impun nu sunt despre volumul buzelor domnişoarei, nici despre aventurile cu masculii alfa din fauna dorobanţiană.

Întrebările care i s-ar adresa Elenei Băsescu într-o lume în care mahalaua e o excepţie, nu regula, ar fi despre experienţa politică, despre proiectele pe care le-a coordonat şi a reuşit să le finalizeze, despre ce a asimilat în activitatea de stagiar la PE, despre capacitatea de a se implica în dezbateri şi a argumenta coerent. În România, presa e însă infirmă şi toxică. Rolul democratic al acesteia este să prezinte informaţii, să genereze dezbateri, să expună comentarii, să fie gardianul care veghează ca interesul public să nu fie violat. Degenerată, presa românească s-a abandonat. Fie funcţiei economice fără nuanţe, din care etica e exclusă (în numele ratingului e permis orice). Fie deservirii unor interese politice, ca o etapă intermediară în parazitarea bugetului public (caz în care independenţa editorială e înlocuită de o agresivitate obscenă în care singura miză este demonizarea adversarului, în cheie tribală).

O platitudine: povestea Elenei Băsescu e o salată în care se amestecă ingredientele telenovelelor de succes, e ca o shaorma cu de toate. Un fel de „Fiica marinarului” cu personaje pe înţelesul oricui: tatăl autoritar ca Zeus, moştenitorul unui imperiu rival (Hrebenciuc junior) cu care Elena, deşi tânără şi frumoasă, nu-şi poate împlini dragostea. Şi, desigur, duşmanii cruzi („tonomatele”), care o lovesc pe ea, făptura inocentă, pentru a ştirbi din puterea părintelui. Povestea Elenei Băsescu este însă şi un epilog al farsei democratice jucate în ultimii