Aţi ascultat vreodată emisiunile muzicale ale posturilor de radio din Stambul sau Ankara? N'aţi avut impresia că melopeile monotone orientale, transmise de obicei la microfonul staţiilor turceşti, reprezintă parcă una şi aceiaş melodie fără început şi sfârşit? O îngânare ritmică ca un "tam tam" de negri în care cu greu poţi recunoaşte un sens şi o valoare muzicală. Şi totuşi supuşii lui Kemal Ataturk se delectează, auzind-o. Acolo unde urechea noastră nu percepe decât o impresie vagă şi ştearsă auditorii indigeni resimt o întreagă gamă de simţăminte variate, tălmăcite în sunete.
Este oare aceasta o inferioritate în cultura lor muzicală?
Nu, mai degrabă o lacună din partea noastră. După cum nu deosebim între ei, în general, doi japonezi sau doi negri, de aceiaş vârstă, aceeaşi talie şi îmbrăcaţi la fel - întrucât aspectele comune covârşesc în ochii noştri trăsăturile individuale, tot astfel caracterele dominante ale unei muzici neobişnuite pentru urechile noastre ne împiedică să o înţelegem şi să o apreciem la justa ei valoare.
Un celebru scriitor nipon Tsudzumi susţine că japonezii aud altfel decât europenii. Dispunând de acelaş mecanism fiziologic al urechii, ei au totuş o altă sferă de perecepţie sonoră şi mai ales de rezonanţă muzicală. Japonia este ţara culorilor, aromelor şi a sunetelor. Totuş, europeanul care apreciază bogăţia de culori şi parfumuri din ţara gheişelor şi a crizantemelor ignorează, în general, comoara ei muzicală.
"Poporul nostru - spune scriitorul sus pomenit - are un interes deosebit pentru orice fel de sunete şi ascultă cu plăcere graiul lucrurilor..."
Europeanul a extras, din oceanul undelor numai o mică porţiune care-i place, pe când japonezul e atras puternic de întregul ansamblu al lumei sonore şi tinde mereu să se scufunde într-însa.
Natura pare să aibă mai multe "g
