Dacă ar fi ştiut în ce se bagă, Dan Nica ar fi rămas, probabil, simplu... vicepremier şi şi-ar fi văzut de conducerea departamentelor care i-au fost repartizate cu suficientă largheţe de către Boc (Tăriceanu nu le dăduse mai nimic vicepremierilor lui) şi ar fi trăit liniştit. Ca tot românul, a dorit nişte trese în plus şi ceva mai mult acces la oala cu miere a puterii. Şi uite ce-a ieşit. În orice altă ţară cu tradiţie democratică, episodul consumat marţea trecută - arestarea şefului formaţiunii contra informative a unui minister cu importanţa celui de Interne - ar fi atras după sine, automat, demisia ministrului. Acesta n-ar mai fi avut niciun motiv să aştepte: ce să aştepţi de la simplul fapt că ai numit într-o funcţie de asemenea importanţă - atenţie, funcţia asta a mai dărâmat doi miniştri - un personaj cercetat pentru fapte grave. Pentru asta nu e suficient să-l dai afară pe cel care n-a fost în stare să te informeze despre situaţie. Trebuie să pleci tu însuţi!

Probabil că dl. Nica nu a făcut gestul pentru că nu s-a simţt chiar atât de vinovat. Nominalizarea şefului acestui departament a fost una cu bucluc: Oprea a trebuit să-şi ia catrafusele, nu pentru că Ardelean n-ar fi fost bun, ci pentru că nu şi-a informat - şi n-a obţint în prealabil acordul - şefii de partid. Funcţia avea o importanţă aparte, şi însăşi miza acestui minister se baza pe ea. Oprea a comis eroarea de a nu ţine cont de faptul că „partidul” dorea pe altcineva în această funcţie. Foarte probabil, acelaşi personaj care i-a fost băgat pe gât lui Dragnea, obligându-l şi pe acesta să demisioneze. Presupun că ceva asemănător i s-a întâmplat şi lui Nica. Prevenit de „erorile” predecesorilor săi, el a mers cu ochii închişi pe ce i s-a livrat de la partid: Cornel Şerban. Validat de partid, omul nu mai avea nevoie de alte confirmări. Era suficient.

Toate aceste manevre au un numitor comun: