După cei care sunt chemaţi la Cabinetul 2 poţi să-ţi închipui preocupările Elenei Ceauşescu consemnate în acea zi între orele 9:10-18:15.
La primă oră - şeful Direcţiei a V-a, generalul Marin Neagoe (9:10-9:16).
Pe parcursul zilei, din biroul ei au intrat şi au ieşit Emil Bobu (de patru ori), Silviu Curticeanu (de trei ori), Constantin Olteanu (de două ori) şi Constantin Radu. L-a primit (pentru trei minute) şi pe un anume Simiceanu. Cu Bobu şi cu Radu a prezidat şi o şedinţă (la săliţă) cu probleme de cadre (11:45-12:50).
Majoritatea demnitarilor din 1989 au rămas necunoscuţi românilor. Simpli figuranţi la plenarele şi congresele partidului, cuvântarea nimănui nu putea să se individualizeze. Biografiile lor prezentate în rare împrejurări nu depăşeau clişeul admis. Dosarele de cadre erau secrete, iar viaţa privată închisă în cartierul Primăverii. Prea bine nu se cunoşteau nici între ei.
"Dar cine îşi poate prevedea soarta?", cum scrie şi Dumitru Popescu amintindu-şi că a stat o vreme în aceeaşi celulă cu Constantin Radu, cel chemat în martie 1989 aproape zilnic la Cabinetul 2. "În închisoare mi-a spus - scrie D. Popescu în memoriile sale -, fără nici un complex (...) că în adolescenţă a fost căruţaş şi apoi om de serviciu la organizaţia de bază din sediul căminului cultural. După un timp l-au trimis să frecventeze cursuri scurte şi apoi l-au angajat în activul de partid raional. Aşa a pornit în viaţă. Nu ştiu ce studii a acumulat până la urmă, prin ce trepte a trecut, ştiu doar că în final a funcţionat o vreme ca primar general al Capitalei, iar răsturnarea l-a găsit în postul de secretar al Comitetului Central cu cadrele (...) C.R. se etalase ca un om simplu, clocotind de energie, înzestrat cu o uriaşă dispoziţie şi pricepere de a râde sonor. M-am întrebat cu ce şi-a cucerit el superiorii. Probabil cu hărnici
