Românii au venit în număr mare în Peninsulă, atraşi de locurile de muncă mai bine plătite. Imigraţia românească în Italia a fost un fenomen dezorganizat, guvernat de două condiţii: să ai unde să dormi şi să găseşti cât mai repede un loc de muncă. „Acum 15 ani auzeai foarte rar vorbindu-se româneşte pe stradă sau prin autobuze” îşi aminteşte, nostalgic, Marian Ifrim (43 de ani), din Bacău, în prezent rezident la Torino.
Erau primii ani ai imigraţiei româneşti, perioadă în care conaţionalii noştri au pus bazele modului în care vom fi priviţi, ca popor: muncitori neobosiţi şi extrem de rezistenţi. În acea perioadă a avea un român la lucru era o cinste şi o onoare pentru italieni.
Oraşele, primele cucerite
Cele mai mari trei oraşe ale Italiei au fost ţintele preferate ale imigranţilor români. Motivele diferă, de la o metropolă la alta.
Astfel, Roma a atras cel mai intens imigraţia românească datorită statutului de capitală şi de mare oraş turistic, cu preţuri ridicate şi oportunităţi de câştig atât pentru mâna de lucru calificată, cât şi pentru cea necalificată.
Al doilea oraş pe lista preferinţelor românilor a fost Torino. În cazul acestuia motivele au fost două: prezenţa colosului FIAT, care alimenta întreaga industrie a regiunii, şi volumul enorm de construcţii, renovări sau modernizări care a apărut odată cu găzduirea Olimpiadei de iarnă din 2006.
În cele din urmă, Milano a fost ales pentru simplul motiv că reprezintă capitala economică a Italiei şi este oraşul unde banii dictează ritmul vieţii.
Populaţie îmbătrânită
Un alt factor care a contribuit decisiv la dublarea numărului de imigranţi români a fost media de vârstă foarte ridicată a populaţiei din Peninsulă. Având cea mai bătrână populaţie din Europa, Italia a creat un număr de locuri de muncă dest
