Am fost tot timpul atras de aceasta personalitate uriasa a culturii noastre si mi-am zis ca atat timp cat vor exista pe pamant asemenea oameni soarta noastra generala ca umanitate nu poate fi chiar cea mai rea. Nu numai poporul caruia ii apartine se poate prin el mantui, ci si omenirea in ansamblul ei poate profita – daca termenul nu e prea mercantil – de pe urma lui. Cand inainte de 1990 "Viata Romaneasca" intr-un supliment a reusit sa publice "Dimensiunea romaneasca a existentei", acela a fost un eveniment. Dupa 1989, numele lui Mircea Vulcanescu a inceput sa circule tot mai des fiindca aveam nevoie de regenerare iar el era pentru noi un model. Moartea martirica il innobilase si ne daruia si noua noblete. Era ortodox pur sange, dar nu a vrut niciodata sa faca din traditia sa prilej de fundamentalism.

Avea de asemenea o privire ecumenica, dorind sa retina din fiecare traditie ceea ce este legitim si poate fi vehicul spre eternitate. Nu s-a batut cu pumnul in piept ca e roman. De aceea nationalismul sau a fost bland si ne reinvata sa ne iubim tara dupa ce isteriile protocroniste ale lui Ceausescu si ale laudatorilor sai ne alterasera grav sentimentul patriotic. Activitatea de om politic era iarasi un model pentru cei care voiau sa faca ceva pentru tara. Opera sa constituie un exemplu de ingemanare intre veghea spirituala si cultura asimilata temeinic. Mircea Vulcanescu – o spun direct - inseamna mult mai mult decat Petre Tutea, care, ce mai incoace si incolo, avea un stil cam histrionic si multe din declaratiile sale despre atasamentul national erau usor deplasate. Anii au trecut, aproape douazeci de la momentul de gratie, decembrie 1989. Modelele din interbelic sunt din ce in ce mai sterse in ochii generatiilor iconoclaste. Dar rasfoind ziarele din luna martie ochii mi-au cazut pe o afimatie care mi-a inghetat sangele in vine. Afirmatia il califica