Am întîlnit numele lui Alexandru Baciu prin revista Secolul 20, încă din anii ’70 ai secolului trecut, ca şi pe cîteva cărţi traduse din literatura franceză, dar l-am uitat pînă în anul 1990, cînd am citit în România literară faimoasa convorbire despre muzica uşoară a acestuia cu N. Steinhardt1. Se cunoscuseră – după cum scrie Alexandru Baciu în memoriile sale – pe la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, probabil în anul 1945, pe culoarele Revistei Fundaţiilor Regale, la care N. Steinhardt colaborase cu substanţiale eseuri, dar şi cu mici şi semnificative note, iar Alexandru Baciu publicase şi el cîteva articole în acei ani de sfîrşit de epocă. S-au reîntîlnit în anul 1970, cînd Mihai Şora, directorul Editurii Minerva, spre a-i ajuta, le-a solicitat traducerea unei antologii din scrierile eseistului şi filozofului francez Alain (Émil Chartier). Cartea a apărut la amintita editură în 1973, în două volume, şi a fost intitulată Studii şi eseuri (colecţia B.P.T). Din acel an, în care s-au întîlnit aproape zilnic, pentru cîteva ore, datează şi fermecătoarea convorbire despre muzica uşoară, în care N. Steinhardt pleacă de la Goethe şi Kierkegaard spre a ajunge la Flaubert, iar Al. Baciu nu se lasă mai prejos şi apelează la Heidegger şi la Paul Valèry! Şi tot de atunci s-a stabilit între ei o statornică şi sinceră prietenie, fiecare rezonînd la necazurile şi la bucuriile celuilalt, după cum rezultă din corespondenţa lor. I-am citit cele două volume de memorii (Din amintirile unui secretar de redacţie, Editura Cartea Românească, 1997 şi 1999) – din care, în anul 2000, am excerptat, cu acordul lui Alexandru Baciu, cîteva pagini şi le-am inclus în volumul N. Steinhardt în amintirea contemporanilor – şi empatizasem la acea vreme cu personalitatea sa de om de carte, cu un destin deloc spectaculos şi totuşi pilduitor pentru intelectualul aflat „sub vremi“ comuniste