O carte - absolut întîmplătoare - poate declanşa reacţii dintre cele mai imprevizibile. Cartea ar fi Marilyn pe divan şi - autodefinindu-se roman - e scrisă de americanul Michel Schneider, iniţial psihoterapeut, apoi scriitor profesionist. Marilyn, se-nţelege, e Monroe, iar divanul e notoria mobilă impusă de Freud. Aşadar, o carte (corpolentă) despre sclipitorul infern întrupat de trupeşa vedetă. De reţinut, deocamdată, dincolo de vălmăşagul faptelor din jurul actriţei, nu una prea sclipitoare ca inteligenţă, ambiţia ei - una inteligentă de data asta - de a convinge că aparenţele au falsificat-o. De unde grija-i obsesivă de a dovedi contrariul.
Inegalabilă în a-şi administra cu fascinantă demenţă graţiile native, Marilyn, intrată în turbionul aiuritor al Hollywoodului, prinsă în capcanele amorurilor ocazionale - pe care le şi provoca obsesional - va dovedi cu prisosinţă atitudini intelectuale de cea mai plăcută surpriză. Excitată de permanentele frecventări ale celebrilor psihanalişti ai momentului, fosta fată sărmană e din ce în ce mai atentă la ce spune şi... şi... la ce scrie. Aici e şi enigma. Fiindu-i permanent frică de cuvinte - ea, întruparea sub reflector a cuvintelor - are curajul să le provoace. De unde şi frazele ce-i ies din frumoasa gură - dincolo de vaga lor frivolitate de alcov - pot fi oricînd asumate de condeieri subtili. "De ce mă tem? Că nu voi putea juca? Mi-e frică de frica mea de a nu putea juca? Doar ştiu că pot juca, şi tot îmi este frică. Ştiu că nu ar trebui să fiu îngrozită. Dar dacă nu aş fi îngrozită, nu aş mai fi deloc." (1960)
Cîtă subtilitate, nu?
Deşi reticentă la înşiruirea cuvintelor, se surprinde notînd pe cele ce i se par noi şi bizare: abject, abscons, acronim, adulter, dar şi rece, părinte, eu.
Are intervenţii de un umor delectabil, atunci cînd jurnalistul o pune în dificultate: "O să
