Miercuri. Zi de antrenament. Azi vin părinţii să ne vadă cum jucăm baschet. Pe tema asta, sunt timorată. Maică-mea e riguroasă ca un ofiţer SS şi face glume cinice pe seama mea în prezenţa celorlalte mame. Măcar dac-ar face-o între pereţii casei, să nu mai ştie nimeni că "alerg parcă sunt un cocostârc", da’, ce-i drept, parcă să zic că n-are nici o vrajă dacă ştiu numai eu chestia asta.
Vin repede de la şcoală, ţoc, poc, îmi fac echipamentul şi, cu paşii mei de cocostârc, mă grăbesc spre sala de sport. E acolo o fată, Andreea, care e foarte bună. Mi-e teamă c-o să monopolizeze mingea, ca de obicei, şi că eu n-o s-apuc să ating mingea aia nici măcar o dată. Aleargă extraordinar de repede şi sare parc-ar fi libelulă.
Cine zicea că înălţimea e un mare avantaj în baschet nu ştia ce zice. Că d-aia m-a şi luat la baschet, că, vezi Doamne, sunt înaltă şi pot să fac performanţă. Performanţă în prostie, poate. Performanţă în incompetenţă, nicidecum în sport. Abia mă rugasem de taică-miu să mă lase la baschet, după ce mi-am dat degetul peste cap la volei. Îmi pusese una un capac de zic mersi c-am scăpat doar cu degetul dat peste cap.
O năroadă de doi lei, un cocostârc cocoşat şi complexat, asta sunt. Şi d-asta mi-e teamă de mama, pentru că, dac-o să vadă că nu ating şi eu mingea aia măcar o dată, de două ori (darămite să mai arunc la coş), gata, s-a terminat cu baschetul. Chiar dacă nu sunt deloc bună la baschet, mă încăpăţânez să continui. Am un echipament încropit după cum urmează: tricou culoare roşie şi pantaloni scurţi culoare ce-avem-prin-casă, că ne recunoaştem coechipierii după culoarea tricoului, nu după altceva. Eu mai am o problemă, că nu-mi cunosc toate colegele. O teamă în plus: să nu care cumva să dau vreo pasă adversarului. Doamne, cine m-a pus să mă duc la baschet? Acum, că tot am intrat în horă, tre' să joc, sau cum
