Inainte sa citesc versurile din Vânt, tutun si alcool *, cea mai recenta placheta a lui Nicolae Coande, m-am amuzat parcurgând dedicatiile autorului. In loc de una, sunt doua; si le citez pentru ca imi par relevante pentru formula poeziei si a omului care o scrie.

„Lui Daniel – isi incepe Nicolae Coande prima dedicatie, amicala –, aceste flash-back-uri dintr-o Craiova pe ruinurile careia stau personaje semete. Cu prietenie, Nicolae". „Domnului Daniel Cristea-Enache – citii pe pagina urmatoare –, câteva din ingredientele cu care poezia concureaza distileria asta numita viata. Cu prietenie, Nicolae Coande". Urbanitatea omului este dublata de o pedanterie auctoriala foarte aproape de pretiozitate. Registrul comunicarii uzuale e „subtiat" artificial, in el fiind introduse elemente de imagerie poetica. Daca prima dedicatie se ofera si se accepta cu putina ironie, a doua, superflua, tine sa sublinieze si sa sublimeze totodata conditia lirica, dincolo de marginile propriu-zise ale poeziei. Insa prea mult protocol strica.

In versurile ce urmeaza, reflectarea artistului devine o veritabila obsesie. Partea buna e ca aceasta obsesie coaguleaza si structureaza poezia, oferindu-i o axa si un centru de greutate. Partea rea e ca o face previzibila, autorul nemaiputând iesi dintre oglinzile, multiplicate, ce-i intorc imaginea; aceeasi imagine. Nicolae Coande se vede (mai curând decât se simte) ca un poet din craiova, din penibilaoltenia, singurul, pâna la un moment dat, din cartierul tiganilor – si cu atât mai brav. Uitându-se in jur, el fixeaza vecinatatile sociale si le inventariaza pe cele poetice, intr-un text ce se salveaza, din nou, prin autoironie: „Ai idee unde locuiesc poetii din craiova? eu/ obisnuiam sa stau in romanesti singurul poet din cartier/ pâna a aparut firica. de fapt parintii lui locuiau acolo/ poetul venea doar vara prin fundatura sa mai