Înainte de 1989, timp de patru decenii şi jumătate, istoria s-a tot rescris, din păcate, până când au fost scoase din manuale lecţiile cu adevărat de învăţat.

Cele rămase au fost ciuntite, din raţiuni cunoscute şi impregnate cu citate obligatorii din gândirea deţinătorului sceptrului prezidenţial - primul şi (posibil?) ultimul.

După schimbarea la faţă a României - efectuată, din nefericire, şi prin vărsare de sânge, conform unei voinţe malefice deloc autohtone, identificabilă în regulamentele încă actuale ale unor forţe speciale răsăritene - s-a trecut la scrierea istoriei... la zi. Uneori prin omisiune.

Demantelarea Tratatului de la Varşovia, sugerată timid la reuniunea şefilor de state şi guverne de la Moscova, din iunie 1990, şi acceptată de Gorbaciov, exact un an mai târziu, a accelerat mersul acelor de ceasornic ale României, de la Est spre Vest. Context în care primul preşedinte postdecembrist a iniţiat, în februarie 1991, şi a menţinut, în anul următor, dialogul cu secretarul general al NATO din acea vreme, Manfred Woerner. Un vizionar care a crezut în şansa ţării noastre de a reveni acolo unde îi era locul. Doi ani mai târziu, România era primul stat ex-socialist care semna Parteneriatul pentru Pace. Semnal public pentru declanşarea reformei necesare în Armata României, vizând apropierea acesteia de standardele practicate în organismele militare aliate.

Al doilea preşedinte postdecembrist - propulsat la conducerea statului ca urmare a aplicării principiului alternanţei la guvernare în 1996 - a fost pus în situaţia dificilă de a poziţiona România de partea Alianţei, când NATO a atacat, la 24 martie 1999, Serbia condusă de Slobodan Miloşevici. Decizie grea. Pentru că, în urmă cu doi ani, la Summitul de la Madrid, România fusese literalmente umilită de o hotărâre exclusiv politică, nefiind acceptată în Alianţă